Dimineața în care nu s-a întamplat nimic

Aerul era cald şi umed, dar proaspăt, cu gust de frunze crude şi ierburi strivite. Cerul stătea sprijinit pe brazii argintii pudraţi cu albastru pe vârfuri. Nori albi, argintii şi oţelii pluteau alene, scămoşaţi şi grei. Printre norii căţăraţi unii peste alţii se vedea din când în când aer albastru spintecat de lăncile aurii ale soarelui. Trotuarul păstra încă ceva din ploaia nopţii trecute, iar acum aburi se ridicau străvezii de pe pietrele ce se încălzeau lent. Mi-am aranjat cureaua genţii cazone cu catarame ca la ’916 şi am coborât strada strecurată între paralelipipedul administrativ alb cu arhitectură funcţională şi vag festivistă a deceniului șase al secolului trecut şi clădirea cu trei etaje tencuita cu galben-pai al cărei parter era acum o înşiruire lungă şi casetată de magazine şi cafenele. De-a lungul lor curgea o terasă acoperită cu plăci mari de culoarea granitului. Urca şi cobora în neaşteptate schimbări de atitudine terasa aceea, planuri lungi înclinate, sclipind în lumina strecurată printre balustrade rectangulare şi cate doua-trei trepte acoperite cu lemn dens şi granulat încleştate în armaturi de fier negru. Ora zece punct zero-zero. „Ten hundred, sir!” ar fi zis un sergent spătos dintr-un producție „B” de la Hollywood. Cafeneaua în dreptul căreia mă oprisem era toată violet şi cenuşiu metalic, cu uşi de inox mătuit şi geamuri mari stropite de argintiu lichid şi violet de gentiană scurs. Loc bun de întălnit femei fără chip. Am intrat. Înăuntru era plăcut, cu lumina filtrată de stropii aceia, cu canapele joase albe şi mov pal, pline de perne de culoarea fontei proaspăt turnate, cu mese de sticla neagră, cu muzica trance în surdină şi clienţi puţini, ascunşi de fotolii moi şi colţuri de zid acoperite cu tapete în argintiu, vioriu şi gri perlat. Barul ocupa tot peretele din spate, negru sticlos, aparat de un rând de scaune înalte. În penumbra de dincolo de bar, pe fundalul translucid al sticlelor cu băuturi şi a şirurilor de pahare sclipitoare se mişcau că în transă două fete. Aveau cămăşi strânse pe corp, închise la culoare şi nu am putut vedea de acolo de unde eram ce culoare erau cămăşile acelea cu adevărat. Părul amândoura lucea palid, strâns la ceafă, sobru dat după urechi. Pe unul din scaunele de la bar stătea un bărbat înţolit cu o cămaşă în carouri mari, roşu şi roz pe fond alb. Avea mânecile suflecate până la jumătatea antebraţului, cel puţin mâneca de la braţul stâng - şi-l balansa înainte şi înapoi într-un ritm de el ştiut. Pe o canapea albă, aproape de intrare, era aşezată o femeie. Era mai degrabă scursă pe canapea... umerii îi urau mult sub speteaza joasă a canapelei, bazinul îi era împins în faţă, desenându-şi precis zona inghinală prin jeans-ii strânşi de la glezne până la şolduri. Avea şi o bluză băgată în jeans-ii aceia, descheiata bine cu guler moale şi neglijent tras într-o parte dezgolindu-i pieptul, o bretea şi marginea albastră a unui cupe de sutien. Vedeam pielea pieptului şi sânului în partea aceea, piele îngrijită, întreţinută, bronzată la solarium, frumoasă în felul ei. Anii i se citeau insa pe gât, în venele vizibile pe dosul mâinii şi în privirea casantă a ochilor. În faţa ei pe un fotoliu-puf sta un băiat cu tricou adânc decoltat, imprimat cu Union Jack. Avea panataloni trei sferturi şi slapi în picioarele musculoase. Putea fi fiul femeii de pe canapea. Sau nu. Alte câteva persoane anonime se risipeau pe la mesele ascunse pe jumătate de coloane şi pereţi neînchişi la niciun capăt. Nu se auzea niciun sunet, cu excepţia muzicii căzută din plafon. Braţul bărbatului de la bar se mişca în pendul, femeia de pe canapea zăcea pierdută, iar ceilalţi păreau nişte fantoşe de carton presat aşezate cu grijă în poziţii cât mai naturale. Doar fetele de la bar se mişcau în transa aceea bizară, insonoră şi decolorată. Mi-am zis că nu face să îi deranjez şi m-am întors pe terasa cea îngustă unde adăstau nişte canapele micuţe şi deloc comode după aspect. Mă uitam unde să mă aşez şi în timp ce reflectam dacă e cazul sa trag de o masă pentru a-mi face loc am auzit în spatele meu un glas limpede, oarecum în contralto: „Vă aranjez o masă imediat. Nu avem voie să le folosim când plouă şi de aceea sunt trase. Durează un minut”. Era una din fetele de la bar, surprinzător de vie şi reală în lumina exteriorului. Înaltă, cu faţa rotundă, cu umerii strânşi în cămaşa aceea liliachie, vedeam bine culoarea acum. Nasturii stăteau să se smulgă din cheutori şi deasupra sânului stâng era scris mic şi artistic cu galben-orange „Lyla Lounge Café”. S-a uitat la mine a zâmbit şi a mai zis „Puteţi sta înăuntru până termin”. M-am tras la o parte şi m-am rezemat de balustrada masivă şi continuată cu stâlpi şi traverse pătrăţoase de care stăteau prinse fâşii de pânză gri, irizate în violet, fluturate de vântul slab al dimineatii. Mi-am înţepenit vârful cizmei pe bara de jos şi întors pe jumătate am privit către stradă. Traficul era aproape inexistent, câţiva oameni treceau pe trotuar la un metru şi jumătate sub nivelul de unde mă uitam la ei. Norii se spărgeau şi se adunau ca nişte animale greoaie jucându-se cu albastru-azur şi auriu fluid. Erau peste tot băltoace de azur şi aur şi oamenii călcau nepăsători prin ele. Atunci a trecut prima dată. De fapt am văzut-o abia când a fost în dreptul meu, am avut mai mult o senzaţie şi mi-am întors capul peste umărul stâng. Ea mă privea mergând neauzit. Era o femeie uşor fanată, vedeam asta la ridurile fine de la colţul ochilor desenaţi felin. Zâmbea vag şi ochii-i jucau în irizaţii de albastru sidefat. Părul îi cădea pe umeri în bucle moi, blond sidefat şi el, vag șatirat în castaniu cald. Avea tenul auriu, o gură frumoasă şi tăiată încât sugera lipsa complexelor şi încăpăţânare. Buzele, nu foarte pline, se desenau senzual în roz palid, uşor răsfrânte la colţuri, încremenite şi lipite în zâmbetul acela ambiguu. Când am privit-o m-a mai fixat o secundă, apoi a întors capul foarte lent şi şi-a continuat drumul. Era frumoasă tare şi interesantă şi parea că ştie bine asta. Era înaltă şi subţire, cu ţinuta dreaptă, deloc slabă, îmbrăcată cu o salopetă complicată, largă şi totuşi ajustată unde trebuie pe corp. Era făcută dintr-un material mătăsos, castaniu acoperit cu un model floral. Petale mari roz și alb-crem şi frunze lungi şi cafenii curgeau pe umeri şi pe braţe, se arcuiau complice pe sâni şi şolduri, se înfăşurau moale în jurul pulpelor lungi, curgeau fluturând pe gambe până la picioarele încălţate cu sandale savant încheiate în curele multe şi subţiri. Ţinea agăţat de degetele mâinii stângi, în lungi curele dublate de inele de metal, un sac de piele maron deschis. Plutea la doi centimetri de sol sacul acela săltând uşor la fiecare pas sigur și fluid făcut de femeia aceea. „E gata masa dumneavoastră”. M-am mişcat din locul în care eram către fata care surâdea. „Dacă mai vreţi perne le puteţi lua si pe cele de pe fotolii”. Aveam o masă, o canapea şi două fotolii din împletitură aproape neagră. Masa era acoperită cu sticlă transparentă, canapeaua şi fotoliile cu perne gri-violet. „Vă aduc menu-ul” a mai spus fata şi a surâs iar, nu numai cu buzele, ci cu ochii, cu toată faţa. Mi-a plăcut asta. „Rămâi, te rog” i-am zis. „Vreau un ceai verde, verde şi atât”. „Cu miere?” a vrut să ştie ea. „Cu” i-am confirmat aşteptarea. A plecat. M-am aşezat pe canapea, mi-am tras geanta de după umăr şi am aşezat-o lângă mine. Mi-am scos revista cu avioane şi i-am rupt ambalajul de plastic, l-am strâns în pumn şi l-am pus în scrumiera inutilă pentru mine. Din coperta revistei ieşeau agresiv boturi de avioane militare bălţate în verde-oliv, maron şi negru, cu prize de aer rectangulare, derive înalte, parbrize blindate, cu aripile încărcate de rachete şi bombe vopsite savant şi marcate cu dungi colorate. Fiecare din culorile şi dungile acelea însemna ceva precis, versiunea armei, tipul şi cantitatea încărcăturii de luptă, dacă era reală sau numai o machetă de antrenament. Tot pe acolo pluteau graţios siluete lungi albe şi albăstrui cu embleme de linii aeriene celebre pictate pe fuselaje, iar într-un colţ, jos, se bălăcea un hidroavion canadian, desenat în linii drepte şi unghiuri rigide, robust, mare, vopsit în galben. Părea teribil de rezistent. Le-am mângâiat pe toate, pe cele de război şi pe cele de pace, pe cele mici şi pe cele mari, pe cele întunecate ca noaptea și pe cele strălucitoare. Vasul de ceramică cu apă fierbinte, mare cât să îl cuprinnzi cu amândouă mâinile, era alb, decorat cu o stampă abia schiţată cu frunze de bambus cenuşiu şi păsări în roşu şi galben. Pe o farfuriuţă decorată la fel aveam miere într-un bol de sticlă cât jumătatea unui ou, câţiva biscuiţi înveliţi în hârtie cafenie semitransparentă marcată cu logo-ul unei mărci de cafea din ţară cantoanelor şi plicul galben şi alb de ceai. Aveam şi un pahar de ceai foarte înalt, cu un picior scurt şi cu o toartă mică, perfect rotundă şi ridicol lipită de bază. Aveam şi un suport cu şerveţele mov şters. Am luat bolul cu miere şi l-am lăsat să curgă lin şi complice în apa fierbinte, apoi am scufundat acolo plicul de ceai. Aburii s-au colorat uşor şi mirosul reavăn, un pic amar a umplut aerul de lângă mine. Am aşezat capacul vasului la locul lui şi am aşteptat. Am deschis revista. Siluete fine, întunecate, ascuţite ca nişte pumnale lungi şi periculoase sau diafane şi atemporale ca un vis de argint se detaşau din paginile cu miros de tipar. Pe o pagină triplu pliata se etala un Su-15 Flagon, exemplarul „Krasny 17”. Era acela care doborâse într-o dramatică noapte siberiană, la sud-vest de Sahalin, o aeronavă civilă deviată de la traseul de zbor. Două sute şaizeci şi nouă de oameni pieriseră în apele îngheţate. Pilotul își facuse datoria. Am privit silueta lungă şi puternică, tone de duraluminiu construite inteligent în jurul a două motoare puternice, botul lung şi masiv adăpostind radarul de tragere, cabina în spatele căreia se ghicea scaunul de catapultare, aripile delta scurte şi solide, ampenajele repezite înapoi. Profil de interceptor destinat unei misiuni precise, putere, agilitate şi eleganță conglomerate în linii oneste de avion ce îşi arata limpede rolul pentru care a fost creat. Mi-am pus ceai. Lichidul verde-auriu a aburit sticla paharului. Apoi am citit despre baze aeriene pierdute la marginea pamântului și despre vremuri când lumea părea sa fie tăiătă în două. Am sorbit încet, atent să nu mă ard. Era cum trebuie, dulce şi amar şi fierbinte şi aromat. Femeile fără chip nu erau niciunde. Atunci a trecut din nou. Plutea peste dalele lucioase, iar florile roz şi alb îşi zbateau petalele şi frunzele în jurul corpului ei, îmbrăţişând-o. Îşi ţinea poseta-sac la fel, dar acum mâna dreaptă îi era îndoită din cot, cu palma ţinută în sus şi acolo se odihnea o brioşă glazurată în alb şi caramel. Am lăsat paharul de ceai pe masă şi mi-am ridicat privirea către ea. A ţinut capul întors spre mine o secundă lungă, zâmbetul a fluturat vag, ochii îi pluteau în ceţuri opalescente şi albastre, obrazul şi bărbia îi reflectau lumina mierie de afară. Machiajul verde şi argintiu şi albastru al ochilor a lucit scurt când şi-a îngustat pleoapele, zâmbetul s-a accentuat un pic, dar pasul n-a şovăit şi s-a îndepărtat în foșnet lin lunecând deasupra plăcilor acelora de granit. Am fost surprins să constat că ceaiul avea acelaşi gust. Nimic schimbat. Câteva picături stăteau bombate pe sticla mesei. Am luat unul din şerveţele şi le-am şters într-o mişcare lungă. Câteva secunde a zăbovit acolo o umbra umedă, apoi s-a subţiat, s-a strâns în ea însăşi, se usca sticla aceea, gata, disparuse. Avioanele şi elicopterele zumzăiau printre paginile revistei şi literele şi culorile se ondulau şi se topeau în jeturile albăstrii ale turboreactoarelor. Aerul mirosea a petrol de aviaţie ars şi a combustibili cu cifre octanice ridicate. Mirosea a beton încălzit de soare alb incadescencent şi străbătut de dâre de cauciuc lovit, strivit şi topit de aterizări. Am luat o gură de ceai şi am spălat gustul acela şi am privit cu ochi proaspeţi şi liniştiţi cerul pictat albastru printre nori. Femeile fără chip erau departe şi inconsistente ca ceţurile de vară. Atunci a ieșit afară jeans-ul cel strâns pe picior și camașa descheiată. Vorbea la telefon. Se părea că era o convorbire ce nu trebuia auzită de tânărul care părea să fi fost fiul. Sau nu. Am auzit-o eu. Se discuta despre facturi, despre terenuri care erau încadastrate sau urmau să fie, despre niște discuții misterioase ce urmau sa aiba loc și despre faptul că va fi bine. S-a rezemat de balustradă, puțin în stânga mea și a continuat să vorbească atentă și convingătoare. Mi-am întors capul și am căutat să nu mai aud frazele de sales-representative. Ea apăruse din nou. Brioşa dispăruse. Îşi ţinea braţele uşor încrucişate, iar sacul îi spânzura de umărul drept. Şi-a aranjat părul cu toate degetele mâinii drepte şi apoi a dus-o din nou în poziţia aceea încrucişata lejer. Îşi ţinea bărbia în piept şi păşea la fel de încet şi de ferm, punând fiecare picior fix în faţa celuilalt. Apoi a ridicat capul, pielea de pe pomeţi şi de pe frunte a strălucit cald, iar ochii albastrii şi argintii i-au luminat fața. Nu mai zâmbea atunci când m-a privit şi când s-a apropiat. Albastrul-verde din ochi a translatat lent ca un reflux pe un ţărm lung. Paşii îi erau egali şi liniştiţi. Nu se grăbea. Drumul ei nu începea de niciunde şi nu se termina niciunde. Am vrut să îi spun ceva şi mi-am dat seama cu uimire că nu ştiu ce. Ea a trecut mai departe, lent, îmbrăcămintea îi flutura uşor, s-a îndepărtat, s-a dus. Ceaiul se răcise. Am băut ultima înghiţitură şi cred că am fost neatent, o parte s-a scurs afară şi a desenat un lac circular şi mititel în jurul paharului. Am lăsat o bancnotă roz pe masă şi am aşezat deasupra scrumiera. Mi-am îndesat avioanele în geantă şi m-am strecurat printre tuşele violet, alb, cenuşiu şi negru trase termurat în văzduh. Am coborât pe un plan înclinat sclipitor, am sărit două trepte şi am fost în stradă. Cele fără chip puteau rămâne unde voiau să fie. Am cotit pe o alee umbrită de copaci şi arbuşti înalţi pe o parte şi lungi şiruri de flori unduite în vânt pe cealaltă. Dincolo de flori se înşirau case mici şi cochete. Rezemată de o bancă vopsită în verde sta o fetiţă de nici şase ani. Avea părul cam în neorânduială, o rochie prinsă pe umeri cu funde savant înodate şi şosete cu dungi multicoloare băgate în sandale. Se uita atentă sub o tufă. M-am uitat şi eu. Acolo era o pisică, părea mai mult un pui, cenuşie toată, cu blana cam deranjată. M-am oprit. Fetiţa s-au uitat la mine grav şi a zis cu voce de copil, dar cu intonaţie de om mare: „Domnule, pisica asta a fugit de acasă”. „Extraordinar!” i-am răspuns. „Mă ajutaţi să o prind?” a mai întrebat ea. Am privit în vazduh și spre paduri. Toate erau la locul lor. Lumea și pământul ei purtător de oameni erau ce trebuiau să fie. Cerul stătea sprijinit pe copacii ce explodau în verde. Aerul se mai încălzise, dar era tot proaspăt, cu gust de frunze crude şi iarbă proaspat taiată.