Trei oameni cu ochi albaştri

Am tras adânc în piept aerul umed şi l-am simțit lipit de cerul gurii şi de dinţi ca o gelatină îngheţată cu gust de frunze descompuse şi iarbă târzie. Am înghiţit cu greu şi mi-am continuat drumul pe trotuarul întunecat ce dispărea în noapte. In faţa mea dansau valuri de ceaţă cafenie. Ceata aceea lăsa să se vadă felinarele de pe stradă ca nişte globuri imense, roşietice, cu margini neclare. Un copac din apropierea unei lumini îşi proiecta crengile strâmbe şi negre în nimbul opalescent. Strada se înşira complice pe lângă pereţi vechi, împodobiţi cu frontoane din care lei de piatră cu colţi ciobiţi şi chipuri bărboase de satiri cu nasuri mâncate de vreme rânjeau grotesc şi inutil. Apoi, în fața mea, noaptea a fost sfârtecată de un urlet... de fapt abia apoi m-am dat seama că e un urlet, la început l-am auzit că pe un scrâşnet adânc şi tremurat, uscat ca iasca, de parcă o unghie imensă ar fi zgâriat porţile de fier negru prinse în obezi grele pe zidurile din jur. Apoi am auzit o bolboroseală abia inteligibilă şi din nou scrâşnetul acela teribil și abia acum înţeles că e un urlet omenesc. Fără să vreau mi s-au strepezit dinţii şi mi s-a încleştat maxilarul l-am auzit din nou. Părea că se apropie din direcţia spre care mergeam. Am ezitat să continui drumul şi m-am uitat spre trotuarul de peste strada îngustă. Am înjurat șoptit și birjărește în barbă, m-am scuturat şi mi-am reluat mersul. Urletele şi bolboroselile continuau şi pe măsură ce mă apropiam se auzeau din ce în ce mai tare, zgarindu-mi timpanele. Am auzit apoi paşi târşiţi pe caldarâm răzbătând către mine prin aerul încărcat de picături ascuţite şi am distins o siluetă neclară. Întunecată, mergând sacadat, înălţată în ovalul cafeniu-laptos din faţa mea, lasa să îi scape pe lângă ființa-i șuie fâşii de lumină neagră într-un dans straniu, fracturat, spasmofilic. Apoi s-a oprit din nou şi a urlat aspru, înfiorător şi ascuţit raşchetând pereţii de deasupra, scuturând crengile copacilor şi făcând să vibreze sticla ferestrelor. M-am oprit din nou, fără să vreau. Momâia neagră şi-a târât paşii spre mine şi cuvinte neînţelese s-au rostogolit pe piatra bordurilor şi s-au izbit de mine şuierând. M-a ajuns sub felinarul unde mă oprisem şi am distins în voalul de ceaţă rece şi umedă ca moartea faţa unei femei bătrâne, cu păr aspru, cenuşiu, ieşit în neorânduială de sub o pălărie ce fusese cândva violetă. Era ridată adânc, cu obraji căzuţi, galbeni şi palizi, gâtul slab şi lung plin de vine albastre, cu trup ciolănos ascuns într-o haină lungă târâtă pe pământ, cu încălţări mari şi scâlciate. Buzele uscate îi erau vopsite în roşu sângeriu dat mult peste marginea buzelor şi într-o parte rujul era întins de o ştersătură de la colțul gurii până către ureche. Ochii îi erau tușați grosolan cu negru și negrul acela era curs în dâre negre la colțurile ochilor. Iar ochii... ochii îi erau albastru deschis, clar și lucitor, dar îngheţaţi, goi, rătăciți și părăsiți, oglinda minţii ei fără reazem. A ţipat brusc înspre mine, cu gura cascată enorm,cu gingii vinete și resturi de dinți îmbrăcați în metal. Nu m-am mişcat şi atunci s-a oprit din țipăt și mi-a bolborosit înăbuşit uitându-se direct la mine „M-a omorât, m-a omorât.. Aaa, aaa, am simţit până-n creier, aşa am simţit... Aoleu, mama mea... ce mi-ai făcut, ce mi-ai făcut? Păi de ce aşa? De ce...? Aaaa... aaa... am auzit şi eu, dar nu chiar aşa, nene... m-a omorât, nene... uite-aşa am simţit, până-n creieru’ mic!" Am încercat să articulez o întrebare, cine?, dar gâtul şi buzele îmi erau lipite şi ea s-a întors către peretele sur de lângă noi în care se casca oarbă o ferestră streveche şi a strigat de au zăngănit geamurile: „Până în creierul mic, auzi, m-a omorât!" Apoi fără tranziţie şi fără să mă mai vadă a plecat târând încălţările acelea monstruoase, slobozindu-şi cuvintele pe care iar nu le mai înţelegeam şi urlând adânc și hârșit. Am rămas lipit de pietrele pavajului şi am auzit mult după aceea urletul acela de fier răsucit, ruginit, lovit şi scrâşnit… vedeam încă faţa aceea bătrână, arsă de vremuri şi chin pe care stăruiau ochii de gheaţă albastră. M-am urnit greu și m-am topit în ceața aceea ce acoperea toate. * Vitrina strălucea magic în lumina puternică ce potopea încăperea. Obiectele delicate de sticlă fină luceau în forme elegate şi elansate, stropite cu toate culorile curcubeului. Aruncau jerbe de scântei ce se loveau de pereţii vitrinei şi zburau apoi lung şi arcuit până pe podelele de marmură albă, străbătură de vine albastre şi argintii. Pe catifele negre şi vişinii se odihneau bijuterii de aur galben-roscat, greu şi bătut cu pietre verzi şi roşii. Se intideau altele de aur alb, sclipind semeţ din pietre albastre, albe şi violet. Apoi am văzut îngerul micuţ cu capul său de copil buclat înclinat abia perceptibil, cu mâinile împreunate cuminte în dreptul pieptului, cu genunghiul drept îndoit în pas de zbor, cu aripi fine încrustate cu pietre mici, albe, aproape pierdute în filigranul metalului alb-pur. Era prins pe un lanţ simplu lucrat, un model vechi de parcă ar fi fost din zorii erei iubirii de oameni. Zalele ovale se legau una de cealaltă uşor răsucite şi împreună curgeau în pârâiaş moale şi liniştit străjuind creştetul ingerului-copil cuibărit în pace pe catifeaua de culoarea granatului. Mi-am imaginat gâtul fiinţei atât de dragi împodobit cu bijuteria minuscuta şi mi-am dorit din suflet să îi fie apărare şi mângâiere şi talisman de curaj şi noroc. Pietrele şi metalele grele din jur aruncau focuri lovite de luminile ca briciul venite de sus şi îngerul meu părea şi mai mic şi mai retras printre ele. Lumina venea drept, accelerată de aerul încărcat cu parfumuri de femei elegante, parfum de mătăsuri grele, de eşarfe neglijent aruncate peste umeri, parfum de degete împodobite cu inele savante, de încheieturi fine ornate cu brăţări clinchetind. Lumina bătea din ce în cemai tare şi îmi cădea în creştet şi mă orbea. Mi-am frecat coada ochiului ca să alung lumina ce se agăţase acolo, pătrundea dincolo de ochi, îmi inunda fruntea pe dinlăuntru şi îmi exploda în craniu. Am reuşit să apuc fâşia acea de lumină alba-galbuie, rece şi ascuţită ca oglinda spartă, am tras-o afară încet şi am lasat-o să cadă pe marmura cea fără viaţă. S-a sbatut scurt virmele acela de lumină şi s-a topit neverosimil de repede între vinele albastre, metalice, ce se încurcau sub picioarele mele. M-am uitat iar spre îngerul meu şi atunci am auzit un şuierul uşor, ca de şarpe, de lângă mine. M-am întors mirat şi am văzut lângă umărul meu, în spate cumva, o fată. Era incredibil de frumoasă, tânără de tot, poate abia ieşită din adolescenţă, înaltă şi bine făcută. Avea faţa desenată fără greş, încadrată de păr castaniu strălucitor lăsat în şuviţe uşor ondulate de o parte şi alta, bărbia mică şi fermă, sprâncene dese, subţiri şi arcuite, frunte senină şi ten curat şi proaspăt. Buzele roşii, frumoase până la durere, erau întredeschise lăsând să se vadă şirul perfect de dinţi perlați. Printre buzele acelea, sfâşiat de caninii un pic mai lungi decât ceilalţi dinţi, ieşea şuierul subţire şi dătător de nelinişti. Mâinile îi erau încleştate pe poşeta mică ţinută în faţă şi mă privea fix cu ochi imenşi albastri-violet straluncitori şi adânci, mai frumoşi decât oricare din pietrele din spatele meu. Se alungau ape de diamant, safir şi ametist în ochii aceia ce mă priveau fix, intens şi neîndurător. Şuierul continua cu aceeaşi intensitate, destul de încet să nu bage de seamă cei care nu era foarte aproape, dar ascuţit şi implacabil, scrijelindu-mi creierul. Am încercat să îi zâmbesc, mi-a ieşit mai mult o strâmbătură... am continuat să o privesc. Ea m-a privit tot fix, nemişcată şi ireală. N-am mai ştiut ce să fac, am dat să plec, dar şuierul s-a intensificat şi în ochi am văzut sclipind un grăunte de de cenuşă fără viaţă, ascuţit şi ameninţător. M-am oprit, am privit-o şi ea şi-a coborât cu o actava şuierul, iar buzele frumoase şi arse au schiţat o mişcare vagă ca o zbatere… Femeia care apăruse lângă noi semăna cu ea aşa cum ar semăna două surori născute la distanţă de ani buni, dar cumva am ştiut că e mama ei. A prins-o delicat şi grijuliu de cot, s-a uitat spre ea şi i-a spus „Dora, hai să mergem, ne-aşteaptă tata.” Fata nu s-a mişcat. Eu nu m-am mişcat. Au trecut încă vreo câteva secunde. Femeia mi-a aruncat o privire şi a spus din nou: „Dora... trebuie să mergem, da?” Fata cea frumoasă a scuturat din cap şi a scuipat printre dinţi: „Nu!” „Trebuie, mami, hai să mergem, domnul are treabă, nu poate sta cu noi.” Abia atunci fata şi-a desprins privirea, s-a uitat spre maică-sa şi a întrebat pe un ton cântat, dar absolut firesc „De ce?” „Are treabă, mami...” şi spre mine cu urma de rugăminte în glas „Nu-i aşa?” Am zis cu gura uscată: „Da, trebuie să plec.” Şi atunci fata s-a s-a legănat pe picioarele cele lungi şi pe pantofii cu vârfuri ascuţite şi a decretat: „Vreau la tati!” Şi au plecat amândouă ţinându-se de mână ca două prietene bune şi eu nici nu mai existam. Albastrul amestecat cu violet, imens, strălucitor şi adânc, colora dens aerul din faţa mea. Am luat-o de-a lungul vitrinelor de sticlă transparenta şi rece, m-am pierdut printre luminile ce se loveau besmetice de pereţi şi mi-am lăsat ingerul-copil să doarmă somn cuminte şi adânc în aşternutul său. * Aşteptam. Trotuarul larg era înţesat de oameni şi soarele căzut în capătul marelui bulevard răzbătea prin frunzele puţine şi răsucite de rugină ale copacilor ce se aşezau între oameni şi clădirile paralelipipedice înălţate mult în aerul de oţel. Oamenii mergeau grăbiţi printre faşiile de lumină aşezate unele peste altele în culori din ce în ce mai stinse prefigurând înserarea ce răcea dalele cenuşii ale pavajului, cerul şi privirile oamenilor. Vedeam femei cu copii de mână, grăbind către case. Erau bărbaţi călcând apăsat şi lung către destinaţii depărtate, adolescenţi parcă dansând îmbrăcaţi în culori pastelate, slabi, asexuaţi, cu ochi goi. Erau oameni cu sacouri elegante şi genţi atârnate de curele lungi pe umeri, manevrând telefoane sofisticate şi tineri viguroşi în scurte de piele, cu capul tuns perie. Vedeam femei tinere şi elegante cu pardesie sofisticate şi ochelari întunecaţi, purtând poşete imense pline de catarame, atârnate la îndoitura braţului. Erau bătrâni mergând mărunt, cu haine prea mari peste truprurile împuţinate de vreme. Câini bizari, mici şi mari, toţi agitaţi, târau în lese stăpâni chinuiţi. Copii cu frunţi albe şi ochi senini se jucau nestânjeniţi printre vasele mari de lemn din care creşteau arbori cu tulpini subţiri şi arbuşti otravitori cu funze lanceolate şi flori roz, fanate de toamnă. Erau înconjurate de bănci lăcuite vasele acelea uriaşe. Stăteam. Una din femeile cu geantă pe braţ, vorbind cu o alta întru totul asemănătoare, s-a izbit de mine şi a reculat în spate. Avea ochelari de pilot lăsaţi mult pe nas şi disproporţionaţi pe figura ei îngustă. Pielea feţei şi a gâtului îi era portocalie, dar decolteul bluzei lăsa se vadă pieptul plat de o nuanţă brună, palidă şi decolorată. Aveam mâini slăbănoage, cu vine la suprafaţă şi unghii foarte lungi, colarate în alb şi roşu. Am zis moale „V-aţi lovit?”, dar ea nu mi-a răspuns. Şi-a zmucit geanta care îi alunecase şi a trecut razant pe lângă mine, mestecând printre dinţi „... mea!”. M-am tras mai la o parte din şuvoiul oamenilor şi m-am aşezat pe una din băncile lucioase. Paradoxal, abia de acolo de jos, l-am zărit mergâng cu paşi îndesaţi, aproape alergând, cu bustul acoperit de o cămaşă fluturând, cu pieptul puternic şi dezgolit. Gesticula şi striga ceva şi îşi ducea mâna la piept. Glasul îi era puternic şi adânc, dar vântul îi învârtejea în neorânduială vorbele. Mai făcea câţiva paşi din aceia mari, furişaţi cumva şi se oprea şi striga iar. Era un bărbat tânăr şi voinic, cu pielea bronzată, cu fruntea înaltă şi bărbie voluntară, pătrată. Avea mâini mari şi braţe voinice, umeri masivi ghiciţi sub cămaşa aceea închipuită. Părul deschis la culoare îi flutura în vântul rece şi el striga în continuare adresându-se cerului ce se scufunda în cerneluri negre, sinilii şi ultramarin. S-a apropiat din ce în ce mai mult de locul unde eram, s-a oprit la câțiva paşi de mine şi şi-a strigat vorbele cu glas adânc, se certa cu cerul acela neîndurător care făcuse oamenii după chip şi asemănare, dar cu suflete moarte înainte de a-i naşte. Şi mai voia să se ştie că nu era nebun şi că vedea mai mult decât restul oamenilor. Şi-a scuturat pumnii încleştaţi. Îl priveam fascinat. M-a văzut şi a venit către mine. S-a oprit în faţa mea şi s-a aplecat din mijloc până în dreptul feţei mele. I-am văzut de aproape profilul masculin si nobil, nasul drept, aristocratic, gura fermă şi obrazul năpădit de o barbă scurtă, castaniu-aurie. Şi i-am mai văzut ochii albastru clar, inteligenţi, frumoşi şi sălbatici. S-a uitat la mine lung, cu nelinişti fugărindu-se pe fruntea lui cea înaltă şi a zis clar, cu voce produnda şi masculină „Ion nu e nebun... Eu sunt Ion!” Şi albastrul din ochi s-a prefăcut în suvoi cald de mila amestecată cu mânie şi a repetat „Eu sunt Ion!”. Am înghiţit nodul din gât şi am spus „Da, tu eşti Ion şi nu eşti...” dar el nu mă mai asculta. S-a ridicat din nou în vânt, pieptul i s-a umflat de revolta surdă de dinăultru şi a pornit cu paşi mari, aproape alergând, scuturând pumnii strânşi şi strigând spre cerul mut. M-am ridicat şi l-am urmărit trecând printre oamenii pentru care el nu exista. Şi-a întors capul o dată şi i-am văzut albastrul clar al ochilor luminând în seara ce se cernea în aţe subţiri şi străvezii pe pământ. N-am mai aşteptat nimic şi m-am scurs printre oameni şi m-am pierdut pe mine printre ei şi o dată cu mine i-am pierdut pe toţi ceilalţi. Aerul se răcise în suflu de ger şi avea gust de iarbă târzie şi de frunze uscate troienite moale pe margini de drum.