Hârtia care a fost cândva albastră

Hârtia fusese cândva albastră, acel albastru-indigo al colilor mari pe care bunica le ținea sul și din care extrăgea câte una în foșnet scurt pentru a-mi îmbrăca caietele de școală, pentru a împacheta misterioase prăjituri în pachete lunguiețe dăruite rudelor sau pentru a acoperi vreun ochi de geam la vremea când ierburile se uscau încet, strânse în buchete sau întinse tăcut pe foi de ziar în încăperi cufundate în semintuneric. Acum albastrul acela adânc, liliachiu, închis ca gențiana, se decolorase după ce timpul trecuse peste el. Și mai era ceva... se vedea în culoarea aceea spălată de vremuri, ajunsă cenușiu-sinilie, că se va sfărâma atunci când o voi atinge. Am întors atunci micul tablou cu fața în sus și i-am mângâiat rama colorată în aur bătrân. Crăpase stratul de lac auriu-roșcat, mii de firișoare șerpuiau întretăindu-se într-o nesfârșită rețea ce se pierdea printre florile reliefate în colțuri și pe marginile exterioare ale micii rame baroce. Până și sticla ce proteja fotografia, deși limpede și strălucitoare, evoca vremuri trecute. De dincolo de ea, străluncind stins sub foaia de sticlă subțire văd fotografia veche, atât de bine știută. Este o fotografie alb-negru, dar știu că e luna mai și că fata așezată în iarbă, lângă trunchiul unui copac uriaș poartă o rochie bleu. Rochia are buline mari și albe impraștiate pe plisajul ce îi înconjoară fetei gambele cuminte adunate una lângă cealalalta, lungite fîn până la gleznele subțiri și până la sandalele albe în curelușe subțiri ce îi îmbrăca picioarele. Îți ține mâinile în poală ca și cum ar avea ceva ascuns în pumni, iar decolteul pătrat, larg și puțin adânc dezvelește pe jumătate umerii tineri. Fetei din fotografie îi strălucesc ochiii sub sprâncenele arcuite frumos. Bretonul dat ușor într-o parte lasă să se vadă fruntea senină și înaltă, iar părul ondulat și negru îi e dat după urechea stângă lăsând să se vadă bobul strălucitor al cercelului prins în lobul micuț. Are gura cu buze pline, fin desenate și zâmbește blând, dar în același timp un pic îndrăzneț, ca o sfidare de adolescent adresată lumii întregi. Dincolo de trunchiul gros al copacului cu frunze mari care o străjuiește se desenează în pete de lumina și întuneric o margine de pădure către care fuge iarba inundată de soare. O mângâi cu ochii pe fata cea frumoasă și îmi vin în minte lucruri vechi, liniștite, pierdute. Las fotografia înrămată pe lemnul roșcat al biroului și aurul bătut al ramei se amestecă cu lacul de pe lemnul acela... se cufundă unul în altul, se contopesc și se scurg peste mâinile și peste genunchii mei. Fotografia prinde parcă viață și plutește licărind în chihlimbarul ce se rotește în volute grele. Perdele stacoljii fâlfâie tăcut că o aripă de bufnița, aerul e greu înmiresmat ca de petale cărnoase, căzute și pe jumătate descompuse, iar lumina s-a făcut mică și se prelinge pe pereți, peste rafturile greu încărcate de cărți și peste podeaua parchetată cu stejar. Amintiri ca niște fotografii decupate din reviste se plimbă nestingherite în aerul acela solid, se balansează și se freacă unele de altele rotindu-se în curenți invizibili. Peste toate însă văd obrazul senin al fetei, zâmbetul delicat și îndrăzneț laolaltă și ochii ei... ochii aceia strălucitori, căprui străbătuți de verde, atât de blânzi și de visători, câteodată ascuțiți de oameni și de viață. Și apoi vine mirosul... parfumul de violete de Parma, difuz și învăluitor, atât de plăcut și atât de așteptat. Mă înec cu lumina aceea filtrată gros ce îmi pulsează sub frunte și aerul grăunțos îmi scrâșnește în dinți... Dau cu palma să împrăștii valurile stacojii din fața mea și obiectele din jur se limpezesc... doar parfumul rămâne undeva deasupra, nevăzut, neștiut, dansând ușor peste toate. Întorc tabloul cu fața-n jos și aburii arămii se prefira în lumina strecurată lamă pe după draperii. Hârtia lucește stins, așa cum stinși sunt cei mai mulți dintre oamenii care au atins-o. Marginile pe unde e lipită pe dosul tabloului sunt încrețite și aproape s-au albit. Îmi zic că e cazul să curăț rama aceea, desi nu voi putea schimba patina vremii adânc intrată în lemnul sculptat, în vopseaua aurie și în lacul roșcat așezate peste el. De fapt... cred că vreau să ating fotografia, să ating hârtia lucioasa trecută prin baia de argint, să știu că pun degetele unde alte degete s-au așezat, să mângâi fata așa cum sunt sigur alcineva a mângâiat-o. Sticla aceea rece nu mă lasă să fac asta asa cum aș vrea. Abia apăs pe-un colț și hârtia lipită se rupe într-un foșnet sec, uscat, fărâmat. Degetul îmi scăpa și îmi izbesc unghia arătătorului de un cuișor bătut pe dedesubt care fixează un carton gros și cafeniu peste fotografia prinsă în passe-partout. Floarea cuiului îmi intră sub unghie și durerea mică și ascuțită îmi inundă vârful degetului. Îmi retrag mână și cu stânga ridic tabloul și îl aduc în dreptul ochilor. Colțul rupt al hârtiei flutură ușor când mișc tabloul și zăresc că prin vis ieșind în alunecare din spatele hârtiei sfâșiate și apoi plutind neverosimil în aer o fîșie de hârtie străvezie. Cade nesfasit în legănări de frunză uscată hârtiuță aceea, se balansează în curenții slăbi de aer și o o ultima rotire lentă se așază cu un oftat pe supprafata lăcuita a biroului. E o bucată de hârtie lungă de-o schioapa, lată de un deget, subțire, aproape transparentă, de culoarea iasomiei. Se vede că este scris ceva pe dosul ei... întind mâna și o întorc. Aceste litere, atât de bine cunoscute, atât de dragi, atât de frumoase și de personale... le regăsesc acum cu aceeași caldura cu care le vedeam pe pagina de gardă a cărților din bibliotecă: „Ex libris - A...”. Cele câteva cuvintele de acum se așază liniștite unele după altele, cu literele lor suple, înclinate ușor spre dreapta, cu majuscule de inițială, ronde, elegant desenate cu cerneală violet: „Sunt fericită! Îl iubesc! 24-V-196...”. Trebuie să fi avut șaptesprezece ani pe atunci și își ascunsese fericirea și picul de nemurire în spatele propriei fotografii înrămate. Iar timpul mă lăsase pe mine să descopăr gândurile și preaplinul de bucurie, fiorul primei, poate, iubiri de adolescentă. Întorc tabloul și o privesc din nou pe fată... E tot surâzătoare și ochii ei privesc la fel de blând și îndrăzneț, dar parcă acum îmi spun doar mie ceva... „Da, mamă, am găsit biletul tău. Mă bucur pentru tine, pentru vremea aceea în care erai fericită și îndrăgostită. Iar eu bărbatul de acum, cu argint amestecat în barba și la tâmple, o înțeleg de adolescenta care ai fost și sunt bucuros că o pot găsi pe ea și astfel te pot regăsi pe tine. Fie și numai așa, în patru cuvinte simple. Mi-e dor de tine, mamă, te rog mai da-mi câte un semn”. Mirosul de violete devine o clipa mai puternic, mama mea ce tânără îmi zâmbește din fotografie blând și nesfârșit. Iau bilețelul între degete, îl mai privesc o data și îl strecor acolo de unde căzuse. Îl împing sub hârtia de pe spatele tabloului până când nu se mai vede. Colțul desprins, acolo pe unde au intrat degetele mele, se zbate ușor. Am să așez bucățica ruptă la locul ei, iar hârtia lipită astfel va sta din nou întinsă, hârtia acesta veche, hârtia care a fost cândva albastră.