E un întuneric straniu, nu-mi văd degetele de la mâini, dar perdelele subţiri filtrează o lumina invizibilă care mă lasă să ghicesc conturile obiectelor din jurul meu.
În încăpere sunt haine peste tot, aşezate pe scaune, atârnând de spătare înalte şi drepte, spânzurate pe uşile şifonierului, puse unele peste altele, construite în forme ciudate... În lungul rafturilor se ghiceau cotoare întunecate de cărţi desenindu-şi stins litere de aur prăfuit. Alcătuiau nume de oameni literele acelea, oameni vii şi oameni morţi, trăitori lîngă umărul meu şi îndepărtaţi deopotrivă. Pe o etajeră stă un bol scund de pământ ars, cu forme brute. Ţine în pantecu-i de lut o grămăjoară de argint închipuită din cercei, inele şi brăţări, efigii cu regine dispărute şi simboluri păgâne, zodii aşezate în discuri şi spirale, cruciuliţe cu Iisusi, lănţişoare scurse peste marginea vasului în pârâiaşe îngheţate... Argintul face să joace deasupra lui întunericul în irizaţii palide de alb, albastru şi violet, îşi trimitea în aerul încăperii mirosul de piele de femeie pe care-l păstra încă. Zgomote îndepărtate şi leneş înăbuşite de fereastră îngheţată pătrundeau în cameră, cădeau greoi de pe pervaze, şopteau obosit imprastiindu-se pe covor. Întuneric că spaţiul picură de pe colţurile mobilelor, se scurgea şerpeşte pe pereţi, se cernea tăcut pe tavan, se adună în băltoace gelatioase.
Eu stau pe podea cu spatele sprijinit de patul masiv, cu genunchii ridicaţi, cu palmele aşezate de o parte şi de altă, iar cu degetele de la mâini şi picioare ating neantul.
*
Alte zgomote vin din casa, dar nu mai sunt nebuloase cu semnificaţii neclare. Apă curgând la chiuveta din baie, un obiect din sticlă lovit clinchetind că prin vată, o uşa deschisă, paşi pe mochetă, altă uşa, un obiect aşezat cu zgomot sec la locul lui... Desigur a fost pusă la locul ei o carte răsfoită distrat de un musafir în momentele acelea când petrecerea lâncezeşte, când toţi deopotrivă sunt sătui de mincare şi de băutură, când prăjiturile şi băuturile şi-au pierdut gustul lor firesc, momentele acelea decorate cu platouri şi resturi de aperitive, cu pahare în care luceşte complice un deget de alcool tare şi chihlimbariu, cu alte pahare pline şi pe jumătate pline cu apă şi vin şi atît de multe şi împrăştiate încât nimeni nu mai ştie care al cui a fost, cu ceşti care au în fundul lor resturi de cafea şi ele uitate pe colturi de mobilă unde în nici un caz nu ar fi trebuit să stea. Aud din nou paşi, acum au ajuns în dreptul uşii din spatele meu, se opresc...
*
Am ştiut că e în pragul uşii şi că încearcă să spună ceva. Nu m-am întors şi după câteva secunde ea a păşit şi dintr-o singură mişcare s-a strecurat sub cearceafurile albe aproape fără să le mişte şi a lăsat pletele brune să-i curgă pe pernă. „Ai de gând să rămâi acolo toată noaptea?” şi glasul ei mi-a părut străin cu totul. „Mai e puţin până în zori” am gândit, dar nu am spus nimic. Mi-am dat seama că s-a întors spre mine şi că ochii mari în care veşnic licărea mirarea se umpluseră definitiv de semne de întrebare şi că numai şuviţele de păr căzute peste sprincene şi pleoape nu lăsau semnele acelea să vină peste mine. M-am ridicat şi am intrat lângă ea lăsând cearceaful deasupra mea. O secundă timpul s-a oprit şi i-am atins faţa cu degetele, mi-am îngropat ochii şi buzele în părul ei şi totul a fost copilărie şi inocenţă. „Îţi vine să crezi?” „Nu, dar nu mă gândesc”. Mie îmi veneau în ochi lucruri crezute pe veci pierdute... flori de toamnă, ploaia în bătrânul parc, zăpada căzând peste copaci străvechi şi bănci îngheţate, întâlniri sub castanul din colţul străzii, pahare în baruri minuscule din care ea gusta doar pentru a le afla gustul... toate acestea veniseră înapoi. Am apropiat-o de mine şi i-am mingiiat părul, şi i-am atins umerii şi soldurile, şi i-am strivit sânii de pieptul meu şi ea respira gâfâit şi uşor în urechea mea. Nu trecuse decât o clipă, timpul scurs şi anii lungi erau duşi şi nu se mai simţeau. Am închis ochii şi somnul greu al nefiinţei m-a străpuns o clipă numai. Am ridicat pleoapele năpădit de dorinţa şi ochii ei ardeau ca în febra. „Poate nu e bine... sunt sigură că am vrut, dar acum cred că e mai bine să...” Nu era timp de cuvinte şi pielea albă a lucit perlat în fulgerul cearceafului aruncat. Sănii tineri se profilau precis în întunericul lăptos de dinaintea zorilor, iar pulpele lungi s-au zbătut scurt. Buze uscate, ochi închişi, sprâncene arcuite, plete revărsate peste marginea pernei, degete cu unghii lungi-singerii lăsând dâre pe pielea mea, coapse strânse spasmodic, mâini încleştate adunând în pumn cearceaful, gât încordat, pântec arzind... Fugeam amândoi în spaţii albastre, treceam punţi înguste-argintii asaltaţi de explozii de lumina, vedeam constuctii efemere prinzând consistenţă în forme suplu-ameţitoare ca peste o clipă numai să cadă în bucăţi spărgând lacurile de cristal care le oglindeau frumuseţea...
*
Lumina se strecurase în casa fără să anunţe pe nimeni şi desenase cu degete muiate în lapte contururi şi volume... rama întunecată a unui mic tablou, ancadramentul pretenţios al unui ceas de epocă, marginea negru -lăcuită a măsuţei birou. Ea stătea lângă mine, cu capul pe umărul meu, iar eu o ascultăm cum respiră uşor. Aerul este impregnat de ireală când ziua se îngâna cu noaptea. Apoi a zis: „Mă gândeam la ce ai spus aseară, cred că ai dreptate”. Irealul dispare. Desigur era ceva important, doar că eu spusesem o grămadă de lucruri aseară. „Ce am spus?” „Nici nu mai ţii minte?” Acum ar fi fost bine să fac eu enunţul, probabil obligaţia ar fi fost mai clară. „Spuneai că o femeie nu-i e obligată cu nimic unui bărbat”. Jumătate de voce, o femeie, ea. Cândva fusesem împreună, apoi timpul trecuse printre noi că un torent care săpa o albie intr-un teren friabil la vremea topirii zăpezilor de pe culmi. Acum trecusem pentru scurt timp acea ravenă despicată între noi. Dar nu numai timpul ne despărţea, ne despărţea o lume. „Da, aşa e”... Scurta nebunie se consumase. „Ai dreptate, fiecare...” Hainele mele aşteaptă reci şi căzute pe covor.
*
La uşa îmi închei haina şi-mi ridic gulerul. „Eşti supărat?” Nu sunt şi ea mă cuprinde cu braţele peste umeri şi gât şi mă sărută, sărutul vânzării mele către lumea de dincolo de ea. Am ieşit şi în faţa casei m-am gândit unde vreau să merg. Nu voiam să merg nicăieri. Pe stradă zăpada se aşternuse groasă şi calmă. În lumina felinarelor, palide şi roşietice, fulgii roiesc demenţi căzând necontenit şi implacabil pe pământ. Merg pe marginea drumului şi zăpada proaspătă cu miros de ger se aşează pe umerii şi pe creştetul meu.
