POVESTI DE NECALUREA

A intrat în lift cu o figură dezabuzată, cu plictisul propriei existenţe zugrăvit pe chip, cu barba de trei zile umbrindu-i ţesuturile flasce ale feţei, cu părul prea lung, unsuros şi lipit de cap, vestigiu ale unei tinereţi irosite banal. Avea o ţigară lipită în colţul gurii şi pantaloni de o culoare nedefinită, un maiou galben imprimat cu verde, strâns sub cureaua căţărată peste pântecul ţuguiat. M-a salutat cu voce uscată şi şuierătoare. I-am răspuns şi l-am întrebat din complezenţă ce face, mi-a răspuns: „Mai nimic, bă... Mă învârt şi eu, mă enervează ăştia...”. Spaţiul strâmt din cuşca ascensorului şi prezenţa mea nu i-au stânjenit nici efortul aproape mecanic de a fuma şi nici reflexiile pesimiste asupra lumii. „Tu ce mai faci?” şi fără să aştepte răspuns şi să-mi spună cine erau „aia”: „Fumez prea mult, bă... Am coborât de la trei pachete la unu', da' mai jos de atât nu pot, să mă tai! Da' ce mai contează... şi-aşa...” Era unul din vecinii mei din blocul cel înalt şi...

„Primul lucru pe care îl avem de învăţat este ca iubirea este o artă [...] dacă dorim să învăţam cum să iubim...” Citatul este parte dintr-un paragraf savant care mi-a fost servit recent ca o descoperire minunată menită să imi facă ziua mai frumoasă, oricum ceva demn de reţinut şi admirat. Zicerea, din al carei ansamblu am reţinut pentru început fraza citată, a fost produsă de un domn psiholog social, psihoanalist şi pe deasupra filosof umanist. Adânca zicere ne face să credem că iubirea e un fel de mâncare ce trebuie doar gătit cu grijă, cu un pic de talent, mult interes, iară dacă folosim toate ingredientele şi ţinem cuptorul la temperatura potrivită, mă rog, ne obosim un pic, da’ iese ceva bun, m’ia-m’ia. Aşa să fie? Ia să vedem. Mai îmtâi că dragostea trebuie trăita şi nu învăţată. De se întâmplă ca în trăirea ei să fie ceva proces de învăţare, adică dăm de lucru astrocitelor în timp ce ne iubim, este mai degrabă o consecinţă, nu un proces asumat programatic. Ceea ce ne spune domnu...

Vântul zbate a nelinişte crengile înflorite ale copăcelului din faţa ferestrei şi noaptea, încă plină, îşi cerne negurile din cerul rece şi limpede în întunecimea lui. Am în gură gustul somnului rupt şi a aerului mişcat lent în volute deasupra patului pe care dormisem scurt şi chinuit fără a desface aşternuturile. Din dreptul ferestrei unde stau rezemat de pervaz, văd cearceafurile adunate închipuind peste pat valuri îngheţate în mişcare lucind albastru-lăptos în întunericul camerei. Mă întorc către fereastră şi o deschid, iar aerul rece, umed şi uşor înmiresmat cu muguri, flori şi ierburi, îmi pătrunde în casă, în piept şi printre amintiri... * Tot o noapte racoroasă până la frig, uşor umedă, închizând în ea primăvara în facere de flori, cu muguri verzi şi albi şi roz arătaţi timid pe crengi şi tot ferestre prin care se strecoară şoaptele foşnitoare ale frunzişurilor bătute de vânturi subţiri... Eu stau tot în dreptul ferestrei larg deschise, culcat pe patul cazon, plutind între somn...

E un întuneric straniu, nu-mi văd degetele de la mâini, dar perdelele subţiri filtrează o lumina invizibilă care mă lasă să ghicesc conturile obiectelor din jurul meu. În încăpere sunt haine peste tot, aşezate pe scaune, atârnând de spătare înalte şi drepte, spânzurate pe uşile şifonierului, puse unele peste altele, construite în forme ciudate... În lungul rafturilor se ghiceau cotoare întunecate de cărţi desenindu-şi stins litere de aur prăfuit. Alcătuiau nume de oameni literele acelea, oameni vii şi oameni morţi, trăitori lîngă umărul meu şi îndepărtaţi deopotrivă. Pe o etajeră stă un bol scund de pământ ars, cu forme brute. Ţine în pantecu-i de lut o grămăjoară de argint închipuită din cercei, inele şi brăţări, efigii cu regine dispărute şi simboluri păgâne, zodii aşezate în discuri şi spirale, cruciuliţe cu Iisusi, lănţişoare scurse peste marginea vasului în pârâiaşe îngheţate... Argintul face să joace deasupra lui întunericul în irizaţii palide de alb, albastru şi violet, îşi t...