Sâmbătă dimineaţă, devreme, am primit cea mai simpatică şi cea mai tragică înjurătură din viaţă mea.
Eram cu bagaje în mâini, preocupat să nu scap dintre degete vreuna din pungile de plastic „biodegradabil”. În apropierea intrării în scara blocului în care cu onoare vieţuiesc (într-o anumită măsură!) am văzut venind din faţă mai întâi cu un copil de 2-3 ani, mestecând voinic din picoare, şi la câţiva păşi în spate o pereche, vizibil părinţii copilului. Ea - 1.50, jeans cu talie joasă strâns pe picior ce desenează şolduri generoase şi picioare mai mult late decât lungi, balerini, of-course, shemagh în roz şi negru, of-course, jachetă scurtă-foarte scurtă de piele, of-course. El - 1.55, hai 1.60, trening Adidas abastru-electric şi negru of-course, tuns aproape „zero”, câteva fire gelate lăsate pe frunte, of-course, atât.
Puştiul din faţa lor era drăguţ, zâmbea fericit săltând într-un picior, dar nu pot să va zic prea multe despre el, căci atunci când am ajuns eu lângă el şi el lângă mine, zâmbind cu toată gura, cu ochi jucăuşi mi-a zis clar: Du-te-n măta!
Fac precizarea, Onorata Instanţă, că nu-l cunosc pe pârât, că nu i-am luat biberonul să-i beau laptele, nu i-am mâncat purée-ul de fructe sau supica de pui, nu mi-am însuşit jucăriile lui de plus şi nici nu i-am invadat pătuţul privându-l astfel de somnicul de după-amiază bine-meritat.
