Ferestrele erau deschise larg către parcul din ce in ce mai cufundat în toamnă, iar lumina zilei, care se adâncea în amurg, se strecura tăcută și palidă printre crengile copacilor. Unii arbori își păstrau încă un verde verde încăpățânat, dar deja bordat cu ruginiu. Mulți alții se înecaseră în galben și orange. Frunze aurii și roșiatice cădeau fără grabă, ca niște promisiuni de trecere, agățate de vântul slab care le purta în balans lent către pământ.   Se ghiceau, în depărtare, câțiva trecători care traversau aleile, și câteodată, zgomotul pașilor lor trecea prin spațiul deschis al ferestrei, se agăța în faldurile draperiilor de culoarea focului și se zbătea moale acolo, înainte să curgă spre podelele masive și să se piardă în tăcerea camerei.   În aer plutea un miros vag de castani care își leapădă fructele, de tufănele și de umezeală desprinsă din peluzele bizar înviorate de toamnă. Un glas îndepărtat de copil, subțire, abia perceptibil, răzbătea ca o nălucire printre ramuri...

  Venit-a toamna Și cu ea o dată, O vară indiană, tristă-n care Trăi-vei poate Palida și-uscata, Târzia remușcare.   Și-apoi? Te vei gândi? Cădea-vei pradă dorului? Mai trist, Și mai zadarnic, Decât a fost al lui?

  „And all I lov'd – I lov'd alone” E. A. Poe „Am impresia că ne-am mai întâlnit”   Mi-am dat seama că femeia din fața mea se amuza. Sunase a replică răsuflată. Dar nu fusese nimic de genul acesta. Era exact ceea ce simțeam, precis, net. Trăiam puternic impresia   că am mai întâlnit-o şi nu doar pasager, o simplă intersecție între doi oameni. Era că şi cum ea era cineva din trecutul meu, cineva care îmi fusese apropiat. Stăpânindu-se să zâmbească, dar nu de tot, mi-a răspuns cu un „nu-mi dau seama… poate…” care lăsa în aer remarca mea. Ceea ce îmi transmitea însă, nespus în cuvinte,   era foarte limpede.   „C’mon… Poți mai mult de atât!”   Mi-a mai spus numele şi de unde era. Era de undeva de departe şi asta excludea aproape orice posibilitate să ne fi întâlnit vreodată. Oricum nu în felul în care simțisem eu. Însă în timp ce vorbea nu se îndepărtase de mine, n-o simțisem că vrea să plece, rămânea într-un fel de apropiere. Atentă cât să nu dev...

                                                                                                                                    „Ce nu știu este când  te-ai trezit, cum te-ai trezit, care au fost gândurile tale…”   În recepție nu era nimeni. Spațiul circular urca cilindric şi din ce în ce mai întunecat pe înălțimea celor șapte etaje. Lumina se așezase în discuri fragile, cu margini franjurate, intensă la parter şi din ce în ce mai moale, topindu-se în urcare. Era o un hol de recepție luxos, ușor neconvențional în arhitectura lui cu linii futuriste, îmbinate cu mobilierul Louis XVI. Fotolii cu picioare bondoace, tapițate şi pline de ...