Dominde stătea la o masă, aşezat comod pe scaunul în formă de locomobil. Din locul său îşi putea întinde picioarele până pe malul celălalt, unde două femei, una cu spatele şi alta cu faţa, îşi făceau confindențe roz şi îşi şopteau necuviinţe în gura mare. Tocmai atunci, adică în momentul în care picioarele lui mai-mai să atingă mâlul călduţ al ţărmului pe lângă care, de-a curmezișul, curgea râul, trecu o reprezentantă a comisiei de egalitarism de gen si sufix care oferea spre vânzare foi veştede de leurdă, batiste de hârtie velină şi flori de primăvară în buchete, legate cu fâşii de ziare trimestriale vândute la bucată. În aceste condiţii intolerabile, dar greu de acceptat, el o chema grabnic la sine pe reprezentantă. Și în virtutea faptului că deţinea unele terfeloage fără coperţi, moştenire și cutumă de familie, îi ceru să îi vândă nici mai mult nici mai puţin decât două mănunchiuri de flori, unul alb şi unul galben. Reprezentanta se izmeni o vreme şi invocă dreptul său l...

Personaje : Doamna, Bărbatul (aproape figurant) Decor: Interiorul unei cabine de lift destul de moderne (crom,  inox, oglinzi)), văzut din afară. Pe perete, în dreapta ușilor culisante deschise ale liftului, se vede un mic panou de afișaj cu  un „10” luminos, roșu. În interior, alt panou, cu butoane mari, rotunde (sau patrate, tot aia e), cu cifre roşii şi săgeţi, se vede bine în dreapta. Cabina va fi deschisă pe durata piesei, dar cifrele roşii se vor succeda pe ambele panouri ca şi cum liftul ar fi urcare. Deocamdată niciun buton nu e luminos. Indicaţii cu privire la personaje: Doamna - frumoasă, genul care ar fi putut câștiga cu uşurinţă un concurs de frumuseţe, dacă nu ar fi fost atât de comună. Par pieptănat strans-lipit în jurul capului şi apoi lăsat în coadă până la mijlocul spatelui. Îmbracată și machiată bine, poate puțin prea vizibil: fustă scurtă neagră, ciorapi negri, pantofi negri, ruj foarte roşu, în ton cu jacheta de piele strânsă p...

Decor Aerul e incarcat și umed, iar norii josi se ghicesc ca niște pete de cerneala pe cerul de fonta. Aud picuri căzând lung și lovind caldarâmul, zidurile și acoperișurile vechi. Vâjâie în jgheaburi apa scursă de pe țigle decolorate și table pe jumatate ruginite, se nasc râuri mititele în margini de rigole, se îneaca în ea îmsăși, cu zgomot atavic, în grătare murdare de canal. Norii se frământă și se înalță dinspre miază-noapte. Acolo, pe orizontul de oțel ars sunt dealuri acoperite cu păduri, cu pante repezi și miros iute de frunze așternute în straturi groase. Acolo apa se prefiră printre trunchiuri drepte și crăpate, se adună în adâncituri, se revarsă peste margini de iarbă, se scurge în repezișuri prin văi înguste cu maluri de pământ roșu amestecat cu pietre sure si albe, cu rădăcini agonizând ieșite înafară și trunchiuri mâncate de vremi. Cerul se lasă mai mult, îi simt greutatea și zbaterea implacabilă. Șuvoaie de apă se prăvale peste lume. Ziduri, acoperişuri şi străz...

Dumnezeule, cât e de mare! Întunericul de lapte cafeniu se rotea în spirale, agitat de imensul fluture de noapte ce părea să atragă în forma lui moale, neagră, toate resturile de lumină ce bălteau spre mijlocul tavanului. Cu aripi de pâslă se agita în cercuri flasce, trigonometrice, largi, apoi strânse brusc, cu lovituri gelatinoase în plafon, ca apoi să se lărgească iar spre peretele apropiat. Trebuie să îl prind, ce specie o fi de e atât de mare? Stam gol în pat şi urmăream fluturele ce semăna cu două palme negre unite la bază, zbătându-se în spaţiul acela circular, în zborul acela al lui, lăsând urme de funingine târâte curb prin ochii mei încețoșați. Tebuie să îl prind, fluturele ăsta e rar, p rea mare ca să fie adevărat... Fluturele prindea viteză, cercurile erau din ce în ce mai vălurite şi mai bezmetice. Mişcarea aripilor se auzea în fâlfâit organic. Niciun fluture nu poate zbura așa... O … s igur că e prea mare ca să fie adevărat. Liliac! Pielea...

Vă puteţi imagina o seară rece, într-un parc pustiu, cu un cer ca sticla ciobită deasupra, cu arbori mari, îmbătrâniţi, cu frunze ruginite sunând a metal? Vă puteţi gândi că în acel parc se află un restaurant micuţ şi circular pus jumătate spânzurat peste albia unui torent care e torent doar cu numele? Mai mereu secat, curge la vreme de toamnă prin troiene de frunze, apăsat de ceţuri, iarna se odihnește îngheţat sau doarme neştiut sub zăpadă. Vă mai puteţi imagina interiorul acelui mic restaurant, gol cu desăvârşire de oameni, cu mese şi scaune de lemn întunecat, cu canapele mici verde-malachit, aproape lipite de ferestrele orbite de întunericul crescut din valea vechiului torent? Vedeţi luminile puţine liniate orizontal printre paharele goale lucind pe fetele de masă aruncate îngust-oblic pe tăbliile masive? Şi pereţii de culoarea salviei frisonați în straturi verticale de aer palid? Şi ferestrele panoramice ce se aburesc încet-încet? Atunci puteţi vedea şi fata aşezată drept ...

În jurul meu stau lucruri Limpezi, exacte, definitive . Ordonate în linii drepte . Din timp în timppierdute Confuze. Rămase clare până la urmă . În jurul meu sunt oameni Siluete precise, lămurite . Individualizate în lumină tare . Câteodată palide, Tremurătoare. Rămase  aceleași  până la urmă . În faţa mea sunt drumuri Lungi, înguste, pieptişe . Înşirate în zigzaguri . Grele, nu rar Obositoare. Calc pe ele, până la urmă . Deasupra mea sunt ceruri Constelaţii fixe, înalte, sigure . Nituite la locul lor . Din când în când transparente, Ceţoase. Regăsite , în cele din urmă . Eu sunt acesta, aici Precis, fix, definitiv . Înfipt în temelia mea . Uneori bătut de vânt,  Condamnat. Să nu mă rătăcesc niciodată .

Tăblia mesei era din lemn crem-auriu, gros şi solid. Avea ceva definitiv, liniştitor, lemnul acela pe jumatate finisat. Masă rotundă, mare, înconjurată de zece scaune cu spătarul poziţionat jos, acoperite cu pânză groasă, cenuşie, ţesută în bob de orez. Îmi scot și de citit? Mă aşezasem acolo pentru că nimeni nu părea să vrea stea la masa aceea potrivită mai degrabă unui colocviu, decât pentru cafea şi biscuiţi. Se auzea muzică folk, country-folk adevărat, american. Se simțeau munţii crescuţi la alta scală, văile largi, pieptișe şi câmpiile nesfârşite arse de soare. Sunetele se scurgeau din colţurile ascunse între pereţii îmbrăcaţi în acelaşi lemn auriu şi plafonul de culoarea tutunului burley. Geanta mea cea albastră, roasă la colţuri de multă purtare sta liniştită pe masa goală. Cele câteva cartoane înguste, galben-deschis, pe care îmi place să scriu, stăteau cuminţi şi deasupra lor stiloul cu peniţa groasă, greu, negru, argintiu. Cana pântecoasă, plină încă, albă şi lucioa...