Prima Omul urca panta domoală pe treptele de piatra poroasă risipite în sus prin părculeţul acoperit cu iarbă verde. Verde închis în sine însuşi, atins de primele dimineţi de septembrie. Lumina era ascunsă dincolo de clădirile din capătul pantei, dar se anunţa precisă, oblică şi segmentată pe cerul limpede. Copacii erau încă plini de frunze, dar ruginiseră la poale. In micile ronduri puse printre alei, florile se amestecau fatal între ele, vlăguite de umezeală, amețite în aerul rece al nopţilor autumnale. Şi-a descheiat fermoarul vestei sport purtată peste cămaşa în carouri mari şi calme, pierdute în nuanţe de albastru. Merg prea repede. Simţise că îi e cald. Dar imediat s-a înfiorat în aerul rece și și-a stâns vesta pe corp. Apoi a simţit durerea. Mai întâi ca un nod în gât, care însă îi apăsa în mod ciudat maxilarul în ambele părţi. Apoi senzaţia a coborât către baza gâtului şi când a ajuns la stern s-a transformat în durere adevărată şi a radiat omogen către umeri ...

„Mă bucur mult că te văd! Da, o cafea. Lungă, da! Cu lapte, hă, hă... Ce faci, domnule...? Nu te-am mai văzut... Stau oriunde, e bine aici. Aşa... ce zici că mai faci? Cum merge? Eu sunt bine, îmi merge bine. Da... cu nişte treburi, caut ceva pe aici, prin P., am venit de dimineaţă, dar am timp să vorbim un pic. Sunt foarte ok, pe bune. Îmi place ceasul tău. Uite ş-al meu. Fossil! Două milioane! Am prins ocazia, mi-a plăcut, l-am luat. Eu nu îmi fac probleme, când îmi place ceva, îmi iau. Oricum am ceasuri si pot sa fac rost de orice. Dacă ai nevoie de un ceas, îmi zici. Aduc. Vrei haine, ceva, îmi zici. Îmi spui ce vrei, mărimea, fac rost. Tommy, Hugo, ţoale tari, preţ bun, am surse bune. Cu chitanța, asa e corect, dai omului chitanță, e cel mai corect, nu te doare capu'.   Mă descurc bine, prin C. toţi mă invidiază. În oraş toţi vorbesc: bă, ce se descurcă asta. Le e necaz pe mine şi pe frati-miu, dar eu n-am treabă. Mă descurc, n-am nevoie sa mă bag cu alții. Eu nici la tata n...

Aşezat pe marginea patului îngust, lansam fraze masculine şi pretenţioase. Reacţie tipică. Bărbat în faţa unei femei frumoase. O femeie, o fată. Foarte tânără şi foarte frumoasă. Frazele mele evocau fragmente de întâmplări, construiau lucruri, aduceau înapoi oameni şi camera era acum plină de fâlfăitul înăbuşit al cuvintelor. De la becul atârnat de tavan lumina cădea într-o cascadă şchioapă, se lovea mută de colţurile mobilelor, de rafturile cu cărţi, ricoşa în ziduri, se scurgea leşinată peste marginile scaunelor, făcea pete pe covorul uzat. Ca într-un decor de epocă, perdele roşii şi grele încadrau fereastra. În spatele lor,  toamna târzie se târa pe orizont în geamăt stins. Aerul rece îmbrăca deopotrivă clădiri, copaci şi fiinţe. Colorat în violet pal şi roșu-carmin era orizontul. Violet şi roşu şters de sticlă îngheţată, aburită. Se închideau în acel orizont pământurile reci, apăsate, ţinute jos de cerul străvezi...

Întunericul era dens şi aşezat în straturi orizontale. Începea chiar de lângă tavan, rarefiat în curbe şi se continua în straturi din ce în ce mai subţiri de ghemotoace îndesate. Acum f âșiile de lângă mine vibrau în unde fără amplitudine. Mișcare a oscilatorie se transmitea de la telefonul care îşi url a calm alarma în licăriri de lumină, în pulsaţii înăbuşite şi în sun e te exotice. Walk în the Forest: harpă, clavecin şi ciripit de păsări pitice ascunse prin lăstărişuri. Ca să fim înţeleşi: sunt genul matinal spre extrem de matinal, dar prefer să mă trezesc singur. Ceea ce şi fac de cele mai multe ori, moment în care debifez alarma şi aşa telefonul nu mai behăie tembel şi impersonal. Acum fusese altfel. Am întins mâna şi m-am chinuit să glisez perfect orizontal cu degetul lui Saturn apăsat pe x-ul roşu. Până la urmă am reuşit. Am aruncat pilota cât colo, dar am rămas întins. N-am putut însa, răm âne mult. De dincolo de perete, vecinii mei începuseră gimnastica de dimineaţ...