Întunericul era dens şi aşezat în straturi orizontale. Începea chiar de lângă tavan, rarefiat în curbe şi se continua în straturi din ce în ce mai subţiri de ghemotoace îndesate. Acum f âșiile de lângă mine vibrau în unde fără amplitudine. Mișcare a oscilatorie se transmitea de la telefonul care îşi url a calm alarma în licăriri de lumină, în pulsaţii înăbuşite şi în sun e te exotice. Walk în the Forest: harpă, clavecin şi ciripit de păsări pitice ascunse prin lăstărişuri. Ca să fim înţeleşi: sunt genul matinal spre extrem de matinal, dar prefer să mă trezesc singur. Ceea ce şi fac de cele mai multe ori, moment în care debifez alarma şi aşa telefonul nu mai behăie tembel şi impersonal. Acum fusese altfel. Am întins mâna şi m-am chinuit să glisez perfect orizontal cu degetul lui Saturn apăsat pe x-ul roşu. Până la urmă am reuşit. Am aruncat pilota cât colo, dar am rămas întins. N-am putut însa, răm âne mult. De dincolo de perete, vecinii mei începuseră gimnastica de dimineaţ...

Aşezate în faţa mea Văd mâinile acestea Nelalocul lor Cocluzii greşite Pe trupul meu Mâini contradictorii Ce-ar trebui să fie Mari, aspre, dure Dar sunt cu totul altfel Decât aștept de la ele Mâinile acestea prinse În braţe mari Braţe de pietrar Cu muşchi groși Înţepeniţi pe oase Braţele acestea ieşite Din tors de taur Aprig-liniștit Piept masiv-mareic În respiraţii adânci Trunchiul acesta barbar Înfipt în pământ Cu picioare solide Rădăcini-răsucite De om-pădure Acest tors compact Ce leagă umerii Puternic-uniţi În spate rigid Larg-insolit Spatele acesta din care Iese gâtul gros Gât de animal Pulsând zvâcnit În rotiri cu tot trupul Broșat pe gât, capul Neanderthalian-absurd Arcade negru-ieșite Ochi adânci-mocnind Bărbie pătrat-repezită Toate acestea sunt Ele însele adunate Legate între ele Imagine omogenă, care Simplifică existența. Doar mâinile acestea Îmi trădează făptura. ...

Aș fi vrut sa iau informația de care aveam nevoie, ca apoi să merg liniștit să mă sinucid. Așteptam deja de prea multă vreme. În plus, seria repetată de negru-orange-alb-argintiu, spațiul cubic cu sfere luminoase în roșu-galben-portocaliu, aleator împrăștiate, panourile lucioase, fosforescente, curbe, ronde, pline cu tablete, smartphone-uri, notebook-uri, modem-uri, routere, smartwatch-uri și brățări inteligente, medii de stocare, adaptoare și cabluri, protecții și zdrăngănele îmi stăteau în gât. Toate la un loc erau tot ce putea fi mai contrastant cu iarna cenușie și uscată de afară și îmi poluau retina. Mai mult, se lucra la un singur post din cele câteva existente, două dintre ele instalate într-un fel de consolă ca o comandă de navă de luptă peste care dădeai cu ochii de îndată ce intrai, celalalte risipite cu speranța iluzorie că se va crea astfel un spațiu prietenos. Tipul din spatele comenzii trecea prin clipe grele cu un cuplu atât de obişnuit, încât îmi este imposibi...

Nu vreau să evaluez nimic Nu analizez, nu capitalizez Valori şi bune practici În mod public Nu vibrez la obiective noi Nu îmi gravez pe creier timpi de execuţie Nu mă străbat declaraţiile Chiar dacă unele Nu sunt de neglijat Căci am într-adevăr Cu totul altele De care să îmi pese-adânc Dacă judec Nu cred că-s Dumnezeu Nu aplaud, nu mă agit Mă știți Ochii mei coborâți în ei înșiși Fruntea mea distantă Gura mea ascuțit-reținută Nu mă iau la întrecere Mă lasă rece provocările Nu ard la indicatori De la „marja de ... ” Pâna la „obiectivul specific pentru ...” Nu mă scald zilnic În religia sarcinilor Și urgențelor Nu mă angajez zgomotos-ferm Dacă am spus că fac, fac Deși am spus-o mai încet Nu voi întinde taraba Sacrificiului personal Căci nu vreau să mă sacrific Doar îmi vad de treabă Chiar dacă pentru unii dintre voi Să-ți vezi de treabă, este prea puțin Cred că știu unde sunt Și cumva, către ce mă îndrep...

M-am lăsat pe pământ Cerul mi-era deasupra Întins liniştit, Puţin trist. Iarba se înfiora toată În verde înserat. Mi-am lăsat braţele în cădere Braţele mele, mereu încordate. Am lipit palmele Cu degetele întinse Degetele mele, Mereu neliniştite. M-am scufundat aşa Şi pământul s-a curbat Cu marginile înălţate către cer Şi m-a primit În tăcere, Respirând adânc. Devenisem uriaş Puteam lua tot pământul În mâini Şi cerul pe umeri Simţeam uşor atunci Ce greu scriu acum Un apus de vară, Un câmp întins potolit, Un strop de suflet. De atât e nevoie Să poţi trăi Toate acestea.

Am visat un cal. Cu ochi cuminți. Șarg. Frumos cum nu se află. Coada și coama În bronz. Lungi și învolburate Peste gât, crupă, Încordate, Roaibe-aurii. Îl călăream în vis. Ca-ntr-un vis. Pe plaiuri lungi, Verzi, ude, În creștere așezate Către stânci Surii. Către cer limpede De piatră Albăstruie. Mă întreceam Cu niște umbre. Și le-am trecut. Le-am întrecut. Și am ajuns. Sus. Printre stânci Albastre. Sub cerul de piatra Sură. Și calul cel frumos Știa C-am trecut umbrele, Amândoi. Si se bucura. O dată cu mine. Era calul De care, adesea, Îmi povestea Bunicul.

Petre P. era „P”. pentru că în copilăria lui mai fusese un Petre. Care locuia pe aceeaşi stradă, care avea aceeaşi vârstă şi care îi fusese coleg de şcoală. Chiar de clasă. Acel Petre avea un nume oarecare, aşa cum şi Petre P. avea un nume oarecare. Doar că el devenise Petre P., în timp ce celălalt rămăsese Petre pur şi simplu. Petre P. îl urâse o vreme pe Petre pentru asta. Profesorii ziceau plictisiţi sau alerţi: „Petre P., la tablă” ori „Răspunde tu, Petre P.” Chiar şi apropiaţii i se adresau aşa: „Ce faci, Petre P.?” sau mai de-a dreptul „Hai, mă pe-ule, vii o dată?” Încet, el se obişnuise şi ajunsese să îi placă. Terminase cu şcoala de mult şi Petre celălalt dispăruse pe undeva, dar el încă se recomanda sonor: „P. Petre P. Îmi poţi zice P.” Şi asta în ocaziile cele mai nepotrivite. În felul său Petre P. era curajos. Și avea haz. * Acum Petre P. sta nehotărât pe trotuarul bătrânei străzi trudnic urcate pe deal. Se oprise pentru că nu ştia ce să facă şi nu era genul d...