Aș fi vrut sa iau informația de care aveam nevoie, ca apoi să merg liniștit să mă sinucid. Așteptam deja de prea multă vreme. În plus, seria repetată de negru-orange-alb-argintiu, spațiul cubic cu sfere luminoase în roșu-galben-portocaliu, aleator împrăștiate, panourile lucioase, fosforescente, curbe, ronde, pline cu tablete, smartphone-uri, notebook-uri, modem-uri, routere, smartwatch-uri și brățări inteligente, medii de stocare, adaptoare și cabluri, protecții și zdrăngănele îmi stăteau în gât. Toate la un loc erau tot ce putea fi mai contrastant cu iarna cenușie și uscată de afară și îmi poluau retina. Mai mult, se lucra la un singur post din cele câteva existente, două dintre ele instalate într-un fel de consolă ca o comandă de navă de luptă peste care dădeai cu ochii de îndată ce intrai, celalalte risipite cu speranța iluzorie că se va crea astfel un spațiu prietenos. Tipul din spatele comenzii trecea prin clipe grele cu un cuplu atât de obişnuit, încât îmi este imposibi...

Nu vreau să evaluez nimic Nu analizez, nu capitalizez Valori şi bune practici În mod public Nu vibrez la obiective noi Nu îmi gravez pe creier timpi de execuţie Nu mă străbat declaraţiile Chiar dacă unele Nu sunt de neglijat Căci am într-adevăr Cu totul altele De care să îmi pese-adânc Dacă judec Nu cred că-s Dumnezeu Nu aplaud, nu mă agit Mă știți Ochii mei coborâți în ei înșiși Fruntea mea distantă Gura mea ascuțit-reținută Nu mă iau la întrecere Mă lasă rece provocările Nu ard la indicatori De la „marja de ... ” Pâna la „obiectivul specific pentru ...” Nu mă scald zilnic În religia sarcinilor Și urgențelor Nu mă angajez zgomotos-ferm Dacă am spus că fac, fac Deși am spus-o mai încet Nu voi întinde taraba Sacrificiului personal Căci nu vreau să mă sacrific Doar îmi vad de treabă Chiar dacă pentru unii dintre voi Să-ți vezi de treabă, este prea puțin Cred că știu unde sunt Și cumva, către ce mă îndrep...

M-am lăsat pe pământ Cerul mi-era deasupra Întins liniştit, Puţin trist. Iarba se înfiora toată În verde înserat. Mi-am lăsat braţele în cădere Braţele mele, mereu încordate. Am lipit palmele Cu degetele întinse Degetele mele, Mereu neliniştite. M-am scufundat aşa Şi pământul s-a curbat Cu marginile înălţate către cer Şi m-a primit În tăcere, Respirând adânc. Devenisem uriaş Puteam lua tot pământul În mâini Şi cerul pe umeri Simţeam uşor atunci Ce greu scriu acum Un apus de vară, Un câmp întins potolit, Un strop de suflet. De atât e nevoie Să poţi trăi Toate acestea.

Am visat un cal. Cu ochi cuminți. Șarg. Frumos cum nu se află. Coada și coama În bronz. Lungi și învolburate Peste gât, crupă, Încordate, Roaibe-aurii. Îl călăream în vis. Ca-ntr-un vis. Pe plaiuri lungi, Verzi, ude, În creștere așezate Către stânci Surii. Către cer limpede De piatră Albăstruie. Mă întreceam Cu niște umbre. Și le-am trecut. Le-am întrecut. Și am ajuns. Sus. Printre stânci Albastre. Sub cerul de piatra Sură. Și calul cel frumos Știa C-am trecut umbrele, Amândoi. Si se bucura. O dată cu mine. Era calul De care, adesea, Îmi povestea Bunicul.

Petre P. era „P”. pentru că în copilăria lui mai fusese un Petre. Care locuia pe aceeaşi stradă, care avea aceeaşi vârstă şi care îi fusese coleg de şcoală. Chiar de clasă. Acel Petre avea un nume oarecare, aşa cum şi Petre P. avea un nume oarecare. Doar că el devenise Petre P., în timp ce celălalt rămăsese Petre pur şi simplu. Petre P. îl urâse o vreme pe Petre pentru asta. Profesorii ziceau plictisiţi sau alerţi: „Petre P., la tablă” ori „Răspunde tu, Petre P.” Chiar şi apropiaţii i se adresau aşa: „Ce faci, Petre P.?” sau mai de-a dreptul „Hai, mă pe-ule, vii o dată?” Încet, el se obişnuise şi ajunsese să îi placă. Terminase cu şcoala de mult şi Petre celălalt dispăruse pe undeva, dar el încă se recomanda sonor: „P. Petre P. Îmi poţi zice P.” Şi asta în ocaziile cele mai nepotrivite. În felul său Petre P. era curajos. Și avea haz. * Acum Petre P. sta nehotărât pe trotuarul bătrânei străzi trudnic urcate pe deal. Se oprise pentru că nu ştia ce să facă şi nu era genul d...

Bicicleta stătea cuminte, rezemată de gardul cândva alb, acum spălat de ploaie. Colora galbenă şi stingheră locul, sub picurii lungi şi căzuţi deopotrivă din norii albăstrui şi din crengile încărcate de apă şi frunze verzi. Era lăsată pe o parte, foarte aproape de poarta deschisă, rezemată în grabă de gardul scund și întins fără compromisuri pe lângă pâlcul de arbuşti si copaci negri de greutatea clorofilei. O alee cu pietre cenuşii se lungea către casa de dincolo de straturile de flori şi de bolţile de caprifoi. Bineînţeles, toate acestea le-am putut vedea mai târziu. În acel sfârşit de zi de sfârşit de mai - un sfârşit de zi ploios cu cerurile lăsate ostenit peste vârfuri de deal - mă strecuram pe drumul anonim şi cam hărtănit din care se desprindeau şi se pierdeau printre păduri alte drumuri mai anonime şi mai hărtănite. Dacă ai fi apucat pe drumurile acelea, în scurtă sau în mai lungă vreme ai fi ajuns prin locuri cu toponime voievodale. Iar dacă ai fi ascultat şi ai fi citit c...

Vorbele treceau alene printre oameni, printre ceşti şi pahare. În jurul mesei eram vreo cinci inşi, grup eterogen care îşi pierdea timpul în aşteptarea unor nemaipomenite lucrări ce se executau la service-ul auto nu prea arătos, dar teribil de voios unde ne căut a m alinarea, care cu o servo-direcţie, care cu un electromotor, care cu alte lucrări la care reprezentanțele sau service-urile de firmă ar fi luat pielea de pe noi. Barul era înghesuit strâns între service şi un fel de depozit de ambalaje şi paleţi în faţa căruia, călare pe o ladă tip „P”, un bărbat în vârstă meşterea ceva. Cei câ ți va metri pătraţi din fața barului se înclin au lent către asfaltul străzii, aşa că cele două mese rotunde se înclinau şi ele în deplin acord cu cimentul sclivisit al terasei. Beam cafele în ceşti solide de faianţă, apa la sticle de jumate’ (d’aia bună) şi unul din cei de la masă îşi com an dase o bere („ D ă-o dracu’, un pahar, acolo, nu contează!”). Se vorbise de maşini, de probleme de specia...