Petre P. era „P”. pentru că în copilăria lui mai fusese un Petre. Care locuia pe aceeaşi stradă, care avea aceeaşi vârstă şi care îi fusese coleg de şcoală. Chiar de clasă. Acel Petre avea un nume oarecare, aşa cum şi Petre P. avea un nume oarecare. Doar că el devenise Petre P., în timp ce celălalt rămăsese Petre pur şi simplu. Petre P. îl urâse o vreme pe Petre pentru asta. Profesorii ziceau plictisiţi sau alerţi: „Petre P., la tablă” ori „Răspunde tu, Petre P.” Chiar şi apropiaţii i se adresau aşa: „Ce faci, Petre P.?” sau mai de-a dreptul „Hai, mă pe-ule, vii o dată?” Încet, el se obişnuise şi ajunsese să îi placă. Terminase cu şcoala de mult şi Petre celălalt dispăruse pe undeva, dar el încă se recomanda sonor: „P. Petre P. Îmi poţi zice P.” Şi asta în ocaziile cele mai nepotrivite. În felul său Petre P. era curajos. Și avea haz. * Acum Petre P. sta nehotărât pe trotuarul bătrânei străzi trudnic urcate pe deal. Se oprise pentru că nu ştia ce să facă şi nu era genul d...

Bicicleta stătea cuminte, rezemată de gardul cândva alb, acum spălat de ploaie. Colora galbenă şi stingheră locul, sub picurii lungi şi căzuţi deopotrivă din norii albăstrui şi din crengile încărcate de apă şi frunze verzi. Era lăsată pe o parte, foarte aproape de poarta deschisă, rezemată în grabă de gardul scund și întins fără compromisuri pe lângă pâlcul de arbuşti si copaci negri de greutatea clorofilei. O alee cu pietre cenuşii se lungea către casa de dincolo de straturile de flori şi de bolţile de caprifoi. Bineînţeles, toate acestea le-am putut vedea mai târziu. În acel sfârşit de zi de sfârşit de mai - un sfârşit de zi ploios cu cerurile lăsate ostenit peste vârfuri de deal - mă strecuram pe drumul anonim şi cam hărtănit din care se desprindeau şi se pierdeau printre păduri alte drumuri mai anonime şi mai hărtănite. Dacă ai fi apucat pe drumurile acelea, în scurtă sau în mai lungă vreme ai fi ajuns prin locuri cu toponime voievodale. Iar dacă ai fi ascultat şi ai fi citit c...

Vorbele treceau alene printre oameni, printre ceşti şi pahare. În jurul mesei eram vreo cinci inşi, grup eterogen care îşi pierdea timpul în aşteptarea unor nemaipomenite lucrări ce se executau la service-ul auto nu prea arătos, dar teribil de voios unde ne căut a m alinarea, care cu o servo-direcţie, care cu un electromotor, care cu alte lucrări la care reprezentanțele sau service-urile de firmă ar fi luat pielea de pe noi. Barul era înghesuit strâns între service şi un fel de depozit de ambalaje şi paleţi în faţa căruia, călare pe o ladă tip „P”, un bărbat în vârstă meşterea ceva. Cei câ ți va metri pătraţi din fața barului se înclin au lent către asfaltul străzii, aşa că cele două mese rotunde se înclinau şi ele în deplin acord cu cimentul sclivisit al terasei. Beam cafele în ceşti solide de faianţă, apa la sticle de jumate’ (d’aia bună) şi unul din cei de la masă îşi com an dase o bere („ D ă-o dracu’, un pahar, acolo, nu contează!”). Se vorbise de maşini, de probleme de specia...

O cafenea cu terasă minusculă și o dimineață devreme cu soare. Atât de devreme încât e un pic înainte de deschidere și atât de înainte încât, cerând cafea, stric ordinea de început de zi și dau de lucru neașezat fetelor de acolo. Mă ofer să îmi duc singur cafeaua și apa pe terasă. Cea cu părul strâns și ochii de faianță, aceea care zâmbește reținut, îmi zice să mă așez undeva și că mi le va aduce ea. Și-așa face și îmi pune pe masă cafeaua fierbinte și apa rece și ințepătoare. Apoi se întoarce la ale ei.  Stau cu picioarele înțepenite în podeaua de lemn a terasei, cu coatele sprijinite pe masa acoperită cu lac tern și nefericit și îmi las capul pierdut în aerul albastru  limpezit de toamnă. Cafeaua aburește reflexiv și lent în ceașca largă. Apa pocnește mic și nedeslușit în paharul înalt. Pe masă am rebusul vechi, același din copilăria mea, diferit față de trecut doar prin coperta care acum e lucioasă. Țin și creionul cu gumă așezat peste definiții, alături de careul und...

Strada se lungea în urcuş domol şi se pierdea printre copaci frunzoşi şi printre casele de dincolo de ei. Spre dreapta ,   se desprindea şi cadea brusc   o altă strad ă,   cursă și ea printre case roşii şi albe. Fata stătea în despicătura celor două străzi, subţiat ă   de lumina roşie ,   venită în jeturi de pe stâlpii pierduţi în cerul apropiat. Avea părul lăsat liber, jeans şi bluză albă ,   căzută pe umeri. Pantofii eleganţi şi ascuţiţi îi licăreau violet în lumina aceea şi în sinea mea mi-am spus că, de fapt, pantofii sunt albaştri. Dar ,   cu voce tare ,   am zis: „Ai şi ajuns? Ziceai că îţi vei lua pantofii cei mai comozi”. Ea m-a privit cu un amestec de gravitate şi înţelegere şi mi-a spus: „Aşa am făcut, mă simt foarte bine cu ei”. Ne-am pupat. Convenţional, cred. I-am ţinut o clipă umărul în palmă, apoi am păşit amândoi pe trotuarul potopit de întunericul teilor înfloriţi. Prin curţile aflate sub nivelul străzii se auzeau mişcări şi mu...

Situaţiune Am nevoie să cumpăr un tort. Prêt-à-porter, bien sûr! Să iau, dară! Ştiu o cofetărie prin apropiere. Mă grăbesc, să îi dăm bice! Expoziţiune Am ajuns la uşa micuţei cofetării ce dădea spre strada aglomerată. În sus, spre fostul Pod al Mogosoaii şirurile paralele de automobile desenau haite de ochi roşii alungiţi şi fosforescenţi. Văd că pe trotuar vine o femeie ce priveşte insistent uşa pe clanţa căreia pusesem mâna. Aştept preţ de un  sfert de minut să ajungă doamna, deschid ușa şi fac un gest de trecere către femeia care respiră precipitat. Nu schiţează niciun gest, trece brusc şi concentrat înăuntru, intru şi eu şi trag uşa după mine, precum un ilustru înaintaş. Acţiune La intrare mă uit rapid la turnul de sticlă unde se învârt,  ca proastele,  niște torturi. Auziţi aici: „Joffre”, „Trio Mousse”, „Monte Bianco”, „3 Chocolat”, „Orchidée Noire”... Aoleu! Apoi, pe undeva în josul turnului văd o ecticheta mai omeneasc ă  şi o citesc ca u...

Prima dimineaţă „Ştii că mi-am amintit de tine pe când citeam Hemingway?” Fata care îmi spune asta stă în ușă. Îşi scutură părul cu o mână albă strecurată printre şuviţe castanii. Ține în cealaltă mână cana de cafea lipita de șold. Surâde cu buze pline şi cu ochi căprui. Îşi atinge gâtul cu degete tinere cu unghii scurte şi rotunjite: „Şi m-am amuzat, îţi zic de ce. Ai citit ...?” Şi îmi spune titlul. Îmi vine să zic da, dar adevărul e că habar n-am. Și îi recunosc cinstit că nu ştiu de povestea cu pricina. „E acolo un tip care îţi seamănă, mi se pare. Şi parcă ar fi un fel Hemingway... unul mai tânăr. E cumva ca tine.” „Cum ca mine?” Râde şi îi sclipesc ochii. „Păi uite.... o tipă încearcă să se apropie de el şi îi spune nişte lucruri. Şi el îi răspunde:  Mulţumesc, eşti de treabă .” „Şi ţie ţi-a plăcut asta?” Nu mai râde când îmi spune: „Teribil! Îţi seamănă!” Şi după o clipă de tăcere, cu zâmbet dus, reflectat de soarele timid de afară: „Tu! Eşti de treabă! Şi Hemingway a zis...