Acesta este un drum miraculos. Un drum pe care il fac din când când. E un drum pierdut. Pierdut în imensitatea unei câmpii. Câmpia e închisă la miază-noapte cu dealuri albastre. Se lasă apoi câmpia aceea spre sud în fâșii inegal colorate,  împărțite cu arbuști desenați jos  și întunecat.   Drumul meu, cel pierdut și miraculos, are linii drepte lungi. Liniile sunt întrerupte de serpentine scurte, frânte, strecurate printre văi mici, răsărite pe neașteptate, Dispar apoi, văile acelea, la fel cum au apărut. Prin acele văi se strecoară un râu care abia curge. Râul acela mic și aproape secat se revarsă leneș la vreme de ploi peste malurile joase.   Drumul acessta e ciudat și acum când vorbesc despre el mi-e greu să-l plasez într-un spațiu precis definit. Acolo văd lucruri pe care nu le văd în alte părți. Au fost mai întâi apusuri căzute în fâșii goase de roșu și violet, de parcă de marginea cerului ar fi fost agățate eșarfe din țesături grele colorate cu sâng...

Mâncare de castraveți așa cum o știu eu de la bunica Elenuța-Dragă (c’așa-i zicea bunicu’) Oameni dragi, jupâni falnici, vrednice și arătoase domnițe, voi copii frumoși și zglobii cu obraji ca merele cele domnești si ochișori stralucind de pozne, baga-ta-ți de seamă ce iarnă strașnică aidoma timpurilor vechi s-a așternut peste ținuturile noastre? Băga-ta-ți, băga-ta-ți… căci vă văd nasurile roșii de ger, genele albite și ciubotele cam inghețate, bre. S-arată bălana ca pe vremea copilăriei celor ce avem d’acuma tâmple sure - cu cărări înfundate între troiene, cu stâlpi ce poartă cușme albe lăsate așa pe-o sprânceana ca flacăii cei îndrăzneți și crengi împodobite cu beteala de gheață, de-ți vine s-o scuturi peste capetele celor ce trec pe dedesubt-ui. Ci eu m-am gândit la voi într-altfel, căci este trebuință oameni buni să avem de grijă și la bucuria trupului, nu numai de cea a sufletului. Și acum, pre frig de crapă pietrele, când te întorci rebegit la adăpost după truda zilei sau du...

A intrat în lift cu o figură dezabuzată, cu plictisul propriei existenţe zugrăvit pe chip, cu barba de trei zile umbrindu-i ţesuturile flasce ale feţei, cu părul prea lung, unsuros şi lipit de cap, vestigiu ale unei tinereţi irosite banal. Avea o ţigară lipită în colţul gurii şi pantaloni de o culoare nedefinită, un maiou galben imprimat cu verde, strâns sub cureaua căţărată peste pântecul ţuguiat. M-a salutat cu voce uscată şi şuierătoare. I-am răspuns şi l-am întrebat din complezenţă ce face, mi-a răspuns: „Mai nimic, bă... Mă învârt şi eu, mă enervează ăştia...”. Spaţiul strâmt din cuşca ascensorului şi prezenţa mea nu i-au stânjenit nici efortul aproape mecanic de a fuma şi nici reflexiile pesimiste asupra lumii. „Tu ce mai faci?” şi fără să aştepte răspuns şi să-mi spună cine erau „aia”: „Fumez prea mult, bă... Am coborât de la trei pachete la unu', da' mai jos de atât nu pot, să mă tai! Da' ce mai contează... şi-aşa...” Era unul din vecinii mei din blocul cel înalt şi...

„Primul lucru pe care îl avem de învăţat este ca iubirea este o artă [...] dacă dorim să învăţam cum să iubim...” Citatul este parte dintr-un paragraf savant care mi-a fost servit recent ca o descoperire minunată menită să imi facă ziua mai frumoasă, oricum ceva demn de reţinut şi admirat. Zicerea, din al carei ansamblu am reţinut pentru început fraza citată, a fost produsă de un domn psiholog social, psihoanalist şi pe deasupra filosof umanist. Adânca zicere ne face să credem că iubirea e un fel de mâncare ce trebuie doar gătit cu grijă, cu un pic de talent, mult interes, iară dacă folosim toate ingredientele şi ţinem cuptorul la temperatura potrivită, mă rog, ne obosim un pic, da’ iese ceva bun, m’ia-m’ia. Aşa să fie? Ia să vedem. Mai îmtâi că dragostea trebuie trăita şi nu învăţată. De se întâmplă ca în trăirea ei să fie ceva proces de învăţare, adică dăm de lucru astrocitelor în timp ce ne iubim, este mai degrabă o consecinţă, nu un proces asumat programatic. Ceea ce ne spune domnu...

Vântul zbate a nelinişte crengile înflorite ale copăcelului din faţa ferestrei şi noaptea, încă plină, îşi cerne negurile din cerul rece şi limpede în întunecimea lui. Am în gură gustul somnului rupt şi a aerului mişcat lent în volute deasupra patului pe care dormisem scurt şi chinuit fără a desface aşternuturile. Din dreptul ferestrei unde stau rezemat de pervaz, văd cearceafurile adunate închipuind peste pat valuri îngheţate în mişcare lucind albastru-lăptos în întunericul camerei. Mă întorc către fereastră şi o deschid, iar aerul rece, umed şi uşor înmiresmat cu muguri, flori şi ierburi, îmi pătrunde în casă, în piept şi printre amintiri... * Tot o noapte racoroasă până la frig, uşor umedă, închizând în ea primăvara în facere de flori, cu muguri verzi şi albi şi roz arătaţi timid pe crengi şi tot ferestre prin care se strecoară şoaptele foşnitoare ale frunzişurilor bătute de vânturi subţiri... Eu stau tot în dreptul ferestrei larg deschise, culcat pe patul cazon, plutind între somn...

E un întuneric straniu, nu-mi văd degetele de la mâini, dar perdelele subţiri filtrează o lumina invizibilă care mă lasă să ghicesc conturile obiectelor din jurul meu. În încăpere sunt haine peste tot, aşezate pe scaune, atârnând de spătare înalte şi drepte, spânzurate pe uşile şifonierului, puse unele peste altele, construite în forme ciudate... În lungul rafturilor se ghiceau cotoare întunecate de cărţi desenindu-şi stins litere de aur prăfuit. Alcătuiau nume de oameni literele acelea, oameni vii şi oameni morţi, trăitori lîngă umărul meu şi îndepărtaţi deopotrivă. Pe o etajeră stă un bol scund de pământ ars, cu forme brute. Ţine în pantecu-i de lut o grămăjoară de argint închipuită din cercei, inele şi brăţări, efigii cu regine dispărute şi simboluri păgâne, zodii aşezate în discuri şi spirale, cruciuliţe cu Iisusi, lănţişoare scurse peste marginea vasului în pârâiaşe îngheţate... Argintul face să joace deasupra lui întunericul în irizaţii palide de alb, albastru şi violet, îşi t...

Sâmbătă dimineaţă, devreme, am primit cea mai simpatică şi cea mai tragică înjurătură din viaţă mea. Eram cu bagaje în mâini, preocupat să nu scap dintre degete vreuna din pungile de plastic „biodegradabil”. În apropierea intrării în scara blocului în care cu onoare vieţuiesc (într-o anumită măsură!) am văzut venind din faţă mai întâi cu un copil de 2-3 ani, mestecând voinic din picoare, şi la câţiva păşi în spate o pereche, vizibil părinţii copilului. Ea - 1.50, jeans cu talie joasă strâns pe picior ce desenează şolduri generoase şi picioare mai mult late decât lungi, balerini, of-course, shemagh în roz şi negru, of-course, jachetă scurtă-foarte scurtă de piele, of-course. El - 1.55, hai 1.60, trening Adidas abastru-electric şi negru of-course, tuns aproape „zero”, câteva fire gelate lăsate pe frunte, of-course, atât. Puştiul din faţa lor era drăguţ, zâmbea fericit săltând într-un picior, dar nu pot să va zic prea multe despre el, căci atunci când am ajuns eu lângă el şi el lângă ...