Doua întâmplări de noiembrie

Ploaia izbea în parbrizul mașinii cu picături înghețate. Se lipeau, curgeau apoi ca un gel diluat, sclipeau în lumina farurilor, se amestecau cu noaptea și cu vântul care agita crengile pe care mai stăruiau frunze trecute brusc din vară indiană în toamnă rece ca o lamă de cuțit. Dieselul mârâia adormit de ora înaintată și eu mă socoteam cam pe unde să pun mașina peste noapte. Poate era mult spus. Seara era târzie și eu mă trezeam devreme de plecare, puteau fi doar câteva ore.

 

Într-un sir de mașini așezate cu spatele la trotuarul care trecea de-a lungul clădirilor cu parter comercial, înșirate în tâmplărie complicată și uși masive, am văzut un loc destul de larg cât să îmi încapă mașina fără probleme. Am pornit din locul în care stătusem minute lungi curios protejate de ploaie. Am accelerat, motorul s-a trezit, a urlat potolit și a dus cuminte cele aproape două tone de otel albăstrui către locul liber. Am făcut o buclă largă și am băgat cu spatele, roțile au lovit bordura, am trecut pe parking maneta cutiei de viteze. Asta era. N-am oprit motorul care revenise la torsul lui liniștit de animal mare. Ploaia lovea dementă parbrizul să-l spargă. Arborii se mișcau în vânt. Lumini înalte, albe și orange, se spânzurau mut pe stâlpi galvanizați. De acolo, spânzurate, imobile, se scurgeau pe asfalt o dată cu ploaia, se risipeau împreună cu picăturile care pocneau pe caroseriile lucind în apă. McAlpine se auzea încetișor, eu mă gândeam că aș rămâne acolo. Așa, în acea curioasa stare de oboseală amestecata cu gânduri.

 

Mi-am tras haina de pe scaunul de lângă mine, am îmbrăcat-o așa, așezat, și am coborât. Era frig. Vântul se simțea rece și ud.  Am trântit portiera și m-am dus în spatele mașinii să îmi iau lucrurile din portbagaj. Am deschis haionul care s-a ridicat deasupra mea protejându-mă de ploaia tot mai rece și atunci l-am văzut la câțiva metri de mine. Plăci de gresie așezate savant în romburi urcau în trepte și după primele șapte făceau o mică platformă și apoi urcau iar undeva în întuneric. Pe platformă gresia făcea același desen cu romburi regulate, iar pe peretele cenușiu perlat, o placă anunța în auriu și negru că acolo era un birou notarial și mai jos, pe aceeași placă,  numele unei femei strălucea cald în penumbră.

 

Mi-am amintit o femeie blonda, cu par bogat, lăsat până la umeri, îmbrăcată elegant, care cobora treptele acelea cu brațele pline de flori. Nu putea vedea pe unde merge din cauza buchetelor imense, de aceea pășea atentă, din lateral, pe fiecare treaptă. Cu capul întors spunea cuiva din interior sa nu uite să... Nu-mi mai aminteam ce spunea și nici fața nu reușeam să i-o recompun. Vedeam doar pletele blonde, cu șuvițe în nuanțe de bronz și auriu, căzute pe umeri, florile somptuoase și rochia verde care mișca o dată cu femeia, anticipând-o, de parca ar fi știut și se aranja așa încât să rămână la fel de frumoasa, la fel de elegantă, indiferent de poziția corpului. Era primăvară atunci și soarele de-abia se pregătea de asfințit.

 

Acum, pe marginea acelei platforme, stătea așezat un om, cu picioarele sprijinite două trepte mai jos. Era un bărbat înalt, genunchii îi stăteau ridicați până spre piept. Avea barba și parul albe, dar in ochii cenușii și limpezi se ghicea ca nu era foarte vârstnic. Șuvițe albe ieșeau dintr-o căciulă tricotata și gluga unui hanorac purtat sub sub haina groasă era trasă peste căciulă. Avea în dreapta un rucsac de culoare incertă, iar în stânga un bidon de plastic maron închis, în care cândva fusese bere. Bidonul părea vechi, probabil acum conținea alt lichid. Sau cine știe. O treaptă mai jos de locul unde era așezat, tot în stânga, era o carte deschisă. Cartea era zdrențuită și nu părea să mai aibă coperți. El privea în față liniștit, dar deși eram în linia privirii lui, nu se uita la mine.

 

Am lăsat din mână sacoșa de voiaj, m-am căutat prin buzunare și am scos o bancnotă. M-am îndreptat spre el, am dat bună seara și i-am întins banii.

 

M-a privit.

„Vă mulțumesc, dar, știți, eu nu stau aici pentru mașini...”

 

Am rămas cu mana întinsă. Bancnota lucea roz, stingheră.

„Nu va faceți griji, nu iau bani pentru parcare”, a mai zis.

 

„Nu de mașină e vorba, e frig, m-am gândit că vă puteți lua ceva cald de băut...”

A mulțumit și a luat banii cu atenție. Apoi și și-a adus mâinile înapoi pe genunchi, cu mânecile hainei groase, uzate, trase peste palme.

 

Am făcut câțiva pași spre mașină. În portbagajul rămas deschis geanta de voiaj și rucsacul de laptop pâlpâiau albastru. Am mai scos câțiva bani din buzunarul jeans-ilor, m-am întors și i-am întins.

 

„Luați-i și pe aceștia, va rog, poate vă luați ceva și dimineață”

 

Ochii cenușii m-au privit limpede.

„O cafea e patru lei... mulțumesc, mi-ajunge din ce mi-ați dat pentru două cafele, mai și rămâne...”

 

„Vă rog, poate va luați ceva de mâncare”

„Va mulțumesc, atunci...”

 

Am zis fără rost.

„E frig în noaptea asta”

Asta l-a înviorat și a zâmbit.

„Nu e așa de rău, doar că am încercat sa citesc și ținând cartea mi-au înghețat degetele, a trebuit s-o las jos.”

 

Zâmbea în continuare.

„Mă încălzesc un pic și o iau din nou. Aici e bine, nu intră a vântul și am lumină bună”

 

Mi-am luat rucsacul în spate, am smucit geanta de voiaj, am aruncat-o pe umăr și am pus-o din nou jos. Am deschis una din portierele din spate și am cotrobăit in buzunarul scaunului. Am scos mânușile tactile de trecking pe care le pusesem acolo și uitasem de ele. M-am uitat la ele și mi-am dat seama ca le purtasem o singură dată. Întăriturile negre din palme și degete se suprapuneau peste bleumarin și culegeau lumina.

 

Cu rucsacul în spate m-am întors la omul cu ochi cenușii. I-am întins mânușile.

 

„Sunt subțiri, dar călduroase.”

Le-a luat imediat și a surâs. Se uita la ele.

„Nu sunt chiar impermeabile, dar țin de cald și sper sa vă ajute”

 

Și le-a tras pe mâini.

„Mulțumesc, Dumnezeu să vă ajute!”

 

A luat cartea de jos și și-a pus-o pe genunchi, zâmbea.

„Și uite-așa problema mea se rezolvă”, a mai spus.

 

S-a uitat la mine, pe buze avea același zâmbet.

„Mulțumesc, Dumnezeu să vă ajute!”, a repetat.

Și-a aplecat capul și s-a apucat de citit. L-am lăsat acolo încă zâmbind.

 

Mi-am luat bagajul, am încuiat mașina și am luat-o prin ploaie, printre clădirile peste care timpul lăsase, nepăsător, semnele sale. Simțeam picături înghețate pe față și pe gat, le vedeam pocnind în asfalt, se împrăștiau ca un gel diluat, sclipeau în lumina farurilor.

 

Am privit spre cer, ploaia se amesteca cu noaptea și cu vântul care începuse să șuiere.

 

***

 

Am scos cheile din buzunarul jachetei cam decolorate, ultramarinul ramase întreg doar pe gulerul din catifea reiata. Restul jachetei, din material laminat, devenise albastru cobalt. Cheile au făcut zgomot, zuruitul lor inconfundabil. Am luat cardul oval între doua degete și l-am pus în dreptul cititorului. Sunetul lung de deblocare s-a auzit imediat. Am deschis ușa și am rămas afară pentru ca în hol, bine luminat, cu mozaic în șah, era o femeie în vârstă care părea că vrea să iasă din clădire. Era îmbrăcată bine, ca pentru frigul de afară își pusese și o căciuliță curioasă de astrahan. Am dat buna seara și am spus „vă rog, doamnă”, dar ea a nu părea că înțelege.

 

„Puteți ieși, doamnă...”, am zis din nou.

Ea a gesticulat cu mâinile

„Nu, nu! Intrați dumneavoastră!”

 

Eram nedumerit, dar i-am făcut pe plac. Înainte să apuc să pășesc peste prag mi-a spus:

„Vreau să vă întreb ceva”

 

Mă pregăteam să îi spun ca-s pasager în clădire, ca nu cunosc pe nimeni și așa mai departe, dar ea a zis:

„Puteți să vă uitați la telefonul meu, nu merge.”

Nu-i a bună, am reflectat, și am zis cu glas tare:

„Ce are, cu ce vă pot ajuta?”

„Nu sună”, a zis.

 

Am luat telefonul, cheile mă incomodau așa că le-am dat drumul la loc in buzunar și ele s-au dus adânc, acum zuruind înfundat.

 

Aparatul era nou, din cele oferite de provideri la prețuri mai mici, fără mare dichis, dar în fond un telefon ca oricare altul. Am deblocat ecranul și m-am uitat la pictogramele afișate. Ea vorbea.

„Mă sună băiatul și nu îl aud, iar s-a întâmplat.”

Am privit-o.

„Și nu îl aud când mă sună”, a repetat, apăsând pe cuvinte.

 

Era o femeie mărunțică, cu o fata care îi arăta vârsta, dar cu tenul curat. Folosise puțin ruj, un roz liniștit care o prindea. Nu se crease acel contrast greu de privit între o culoare puternica și obraji ridați. Mă privea cu ochi rotunzi și căciulița aceea ridicola îi coborâse până la sprâncene. Și-a strâns haina groasă mai bine pe ea și abia atunci am văzut că poartă pantaloni vișinii de trening. În picioare avea botoși de casă în carouri, pe jumătate desfăcuți.

 

„Nu se aude deloc telefonul, doamnă?”, am întrebat.

A inclinat capul spre mine.

„Se mai aude...”, a spus cu îndoială.

Și imediat.

„Dar la el nu știu de ce nu se aude...”

 

M-am uitat la telefon și am intrat în lista de apeluri.

„Când v-a sunat băiatul dumneavoastră, doamna, când ați vorbit cu el?”

 

A inclinat din nou capul și urmărea cu atenție ce îi spun. Mi-am dat seama că avea un mic defect de auz.

„Acum am vorbit cu el”

 

Am repetat, mai tare și mai lent.

„Dar când v-a sunat? Azi?”

„Da, mi-a spus ca sunat și el, azi, acum. Și eu nu l-am auzit”

 

Se frământa toată, își musca buzele date cu roz și se trăgea de mânecile acelei haine groase.

„Vă uitați? Poate îl faceți dumneavoastră să sune...”

 

Mă uitam in lista de apeluri. Primul era un apel de ieșire „Vlăduț”, fusese apelat de pe acel telefon, nu sunase el.

„Vlad e băiatul dumneavoastră?”

 

A zâmbit.

„Da, băiatul meu... lucrează mult, mult... și când sună nu îl aud.”

 

În listă erau câteva apeluri de la numere necunoscute, trei apeluri de la „Sora”, unul „Anastasia”, doua „Administrație Mihaela” și încă vreo câteva asociate cu nume complete și indiferente. Mai erau doua apeluri de la „Vlăduț”, dar erau vechi de două și de trei zile. Niciunul de azi.

 

„Ce numar aveti pe acest telefon, doamnă?”

 

S-a uitat la mine.

„Știți ce număr de telefon aveți?”

Înțelesese.

„Nu... cred ca e pe acolo pe undeva”

 

N-am mai căutat, am format propriul meu număr de telefon de pe telefonul ei. Am închis și am reapelat de pe al meu. Telefonul suna, o melodie din cele inventate pentru așa ceva. Suna tare.

 

Am închis și i-am dat telefonul.

„Telefonul sună, să știți.”

„Dar eu nu îl aud... mă suna băiatul și nu îl aud...”

 

Îmi părea rău pentru ea.

„Îmi pare rău, nu știu ce să vă spun, a mers, ați văzut. Poate pur și simplu nu l-ați auzit atunci, sigur îl veți auzi când vă sună din nou.”

 

Eu făcusem un pas pe scara tocită, ea rămăsese în micul hol.

„E numărul dumneavoastră aici?”, a întrebat.

„Da, ultimul apel, e acolo”, i-am răspuns și urcând m-am gândit dacă nu făcusem o greșeală.  

 

A făcut doi pași spre ușa liftului, eu eram la jumătatea scării. Mă privea cu ochi mari. Și-a adus aminte de ceva și și-a ridicat căciulița de pe frunte.

 

„Dumneavoastră ați  gătit niște carne de oaie zilele astea?”

Era un fel de curiozitate încălzită în întrebarea ei.

 

„Nu gătesc”, am zis cu voce tare.

Și în gând: „Abia dacă fac o cafea...”

 

„Mirosea atât de frumos...”, a zis și a adăugat surâzând: „Mi-a făcut o poftă....”

Stătea în fata liftului cu mâna pe ușa întredeschisă și se uita la mine. Speram că se gândește la acea minunată mâncare din carne de oaie.

 

„Dar dumneavoastră unde stați?”, a mai întrebat.

Din mers am zis vag și grăbit.

„La etajul unu.”

Și m-am simțit ca un laș.

 

M-am oprit pe scară. Ea era nemișcată.

„Auziți, puteți să mai sunați, dacă aveți vreodată nevoie de ceva, aveți acolo numărul”

 

„Când aveți nevoie de ceva, de orice, sunați...”, am repetat în chip de explicație și scuză.

„O să-l aud”, am zis în gând.

 

„Bine”, a zis ea cu o voce mică dintr-o dată.

„Mulțumesc, bună seara”, a adăugat cu aceeași voce.

 

S-a uitat din nou la telefon de parcă aștepta să se întâmple ceva acolo. A intrat în lift, a închis ușile interioare, apoi liftul a trecut pe lângă mine, l-am simțit dincolo de perete.

 

Am rămas singur și am auzit vântul mișcând copacii din curtea interioară.

 

M-am întors, am urcat cele doua rampe ale scării pana la etajul unu. Catifeaua reiată, cea care își păstrase albastrul ultramarin, se simțea caldă pe ceafă. Am tras de guler și am căutat cheile din buzunarul mare din dreapta. Le-am scos și le-am simțit greutatea in palmă.

 

Am ales una dintre ele, am băgat-o in butucul yalei și când am răsucit-o celelalte chei s-au scuturat cu zuruitul cu lor inconfundabil.