„Primul lucru pe care îl avem de învăţat este ca iubirea este o artă [...] dacă dorim să învăţam cum să iubim...” Citatul este parte dintr-un paragraf savant care mi-a fost servit recent ca o descoperire minunată menită să imi facă ziua mai frumoasă, oricum ceva demn de reţinut şi admirat. Zicerea, din al carei ansamblu am reţinut pentru început fraza citată, a fost produsă de un domn psiholog social, psihoanalist şi pe deasupra filosof umanist. Adânca zicere ne face să credem că iubirea e un fel de mâncare ce trebuie doar gătit cu grijă, cu un pic de talent, mult interes, iară dacă folosim toate ingredientele şi ţinem cuptorul la temperatura potrivită, mă rog, ne obosim un pic, da’ iese ceva bun, m’ia-m’ia. Aşa să fie? Ia să vedem. Mai îmtâi că dragostea trebuie trăita şi nu învăţată. De se întâmplă ca în trăirea ei să fie ceva proces de învăţare, adică dăm de lucru astrocitelor în timp ce ne iubim, este mai degrabă o consecinţă, nu un proces asumat programatic. Ceea ce ne spune domnul înainte citat pare a fi o invăţare ca atare: „în acelaşi mod în care acţionăm dacă am vrea să învăţam oricare alta artă”, zice el. Ori, acest lucru presupune că am avea un anume-precis lucru de învăţat, asa cum am învăţa să pictăm, de pildă. Chiar şi în cazul picturii sau a altor arte care întrebuinţeaza mijloace externe adiacente eu-lui, reprezentări ale unui mod de expresie manifest fizic (culori pe pânză etc.) este nevoie de o trăire specifică în care elemente ale mediului concret, ale mediului spiritual şi ale celui psihologic la care se adauga un întreg istoric psihoemoţional sunt transformate prin intermediul unor tehnici şi cu ajutorul unor instrumente într-un produs artistic palpabil. Zic deci, in ce scop, cum ai putea să „înveţi arta iubirii”, ce vei face când o vei poseda? Pai dacă e să incepem aşa ar trebui să ne tranformăm modul de a iubi într-un set de tehnici-instrumente cu ajutoul cărora să realizăm un podus, „iubirea-arta” în speţă, produs demn de a fi expus, nu-i aşa, cu modestă, dar nedisimulată mândrie. Aşadar, se execută mai mult sau mai puţin inspirat o serie de gesturi care finalmente se pot traduce prin senstimente înalte, senzaţii vibrante, orgasme emoţionale, intelectuale sau sexuale demne de reţine atenţia şi admiraţia. Cine pe cine admiră în acest act artistic, ceilalţi pe artistul/artiştii iubirii, artiştii înşişi între ei?! Eu pe tine, tu pe mine? Ne transformăm în nişte meseriaşi ai iubirii? Dincolo de dimensiunea cam narcisistică şi de şirul cinematic al spectacolului acestei arte a iubirii astfel postulată, înseamnă că le-am refuza celor mai puţin instruiţi sau dăruiţi dreptul de a trăi complet sentimentul şi placerea iubirii, un lucru cu care eu, cel care cred că oamenii sunt potrivit de destepţi şi frumoşi în imensa lor majoritate, nu mă pot împăca. Până la urmă infuzia de spiritual ne poate interyice accesul la imediat, la acele lucruri de care ne putem bucura direct, fara intermediarea unei instanţe care oficializează un act intim şi simplu in fondul lui. Un om simplu, simplu din toate punctele de vedere vreau să zic, îşi poate trăi plenar sentimentele şi poveştile de dragoste făra a face din asta un obiectiv în sine şi făra a-şi pregăti abordarea pe un model „task force”. Din contră, „hautes profiles” - oamenii complicaţi, mult prea preocupaţi în a norma şi transforma în proces explicitat elemente de viaţa, altfel obligatorii prin simplă existenţă – aceşti oameni, zic, îşi asumă acest efort inutil de ţintire a iubirii, efort la care de cele mai multe ori se adaugă balastul propriilor neputinţe, neîmpliniri şi frustrări. Astfel merg în mod inexorabil către o victorie cu gust de cenuşă, rămânandu-le la final doar satisfacţia găunoasă că ei au facut ceea ce trebuie, iar vina eşecului o poartă celalalt/ceilalţi care nu au înteles nivelul inalt al gestului iubirii sau nu i-au acordat importanţa cuvenită. Într-un limbaj mai la îndemână se poate spune că un cadru atent pregătit pentru dragoste cu lumânări parfumate, muzică ambientală, flori şi cearceafuri de satin se poate dovedi în majoritatea cazurilor net inferior întâmplării mărunte şi iubirii furate într-un gară anonimă pentru doi. Oamenii nu au nevoie, nu trebuie să trăiasca supra-conştient lucrurile care au deja albii adanci, fireşti şi bine aşezate în existenţa umană, albii prin care curge de la începuturi fluviul numit Timp. Omenirea cu toată traseul ei de gânduri, sentimente şi vise nu este inventată ca atare ieri, nici măcar în ultimul veac. Oamenii au trăit toate aceste sentimente, senzaţii, dorinţe şi vise aproape dintotdeauna: în polis-urile greceşti, în pădurile hercinice, pe ţărmurile mărilor ce naşteau zeiţe sau pe coline unde lupoaice alăptau pui de om. Le-au trăit depotrivă şi în oraşele interzise sau pe platourile înalte ale Asiei, în insulele Oceanei, pe crestele andine şi pe fluviile Indiilor de Apus sau Orientale, în savanele şi deşerturile Africii sau în ţinuturile şi câmpiile înghetate hiperboreene. Nu iţi trebuie o ne-bună ştiinţă pentru a-ţi trai cea mai sănătoasa dintre nebunii, dragostea proaspată, cu gust de lapte şi de fructe coapte, cu miros de câmp înflorit şi nori de ploaie caldă de vară. Dacă dragostea face, pentru unii dintre noi, ca cerurile şi pământurile să fie aşa cum sunt, aceasta se întamplă nu pentru ca este o artă, ci pentru că face prin simplă apariţie ca sufletele şi minţile să vibreze deopotrivă la toţi, mai întelepţi au ba, mai frumoşi sau mai urâţi la trup şi la inimi, mai mari sau mai mici la trăire.
Ni se mai spune, de acelasi domn, şi că suntem într-un fel de eroare socială, căci nu preţuim destul iubirea – zice: „societatea noastră caută atât de rar să înveţe aceasta artă, în ciuda multor eşecuri evidente”. Cât priveşte nevoia de iubire şi aşa zisele erori sociale pe acest subiect, domnul cu pricina, filosoful umanist, uita că cele mai multe dinte substantivele adjectival-coercitive despre care face vorbire („succesul, prestigiul, banii, puterea...”) ca fiind „mai importante decât iubirea însăşi” nu sunt asumate în mod individual-voluntar de oameni decât in cazuri rarissime. Ele au fost şi mai sunt o devenire social-istorică care a trancedat individul şi asupra căruia s-au impus prin forţă în cvasitotalitatea epocilor istorice, formelor de organizare statale şi macro sau micro-evenimentelor sociale. Prin urmare nu ii face cinste să vorbească de acestea într-un mod întortocheat ca de un fel de sminteala a oamenilor grevaţi de vina colectivă a neasumarii iubirii ca artă, sminteală generată, pare sa zică, din lenevie, prostie si egoism... Si tot aici sare cu eleganţă peste obstacolul inevitabil al friabilităţii iubirii, a lipsei ei de rezistenţa în timp şi spaţiu, a dorinţelor care se sfărâmă sau se consumă implacabil. Şi nici nu pare să îi ierte pe oameni că această friabilitate îi duce pe ţărmuri mult departate de „arta iubirii” – de altfel o artă care ar răpi frumuseţea nestiutului – şi judecându-i aşa îi condamnă să se piardă în spaţii prea crude, prea mari şi prea reci pentru ca ei să nu incerce să le umple.
Ni se spune şi că nu ne putem permite luxul iubirii lipsite de elevaţie. Luxul de care ne vorbeşte onorabilul psihanalist este pentru noi toţi ceilalţi o parte din viaţa noastra trăita pu-şi-simplu, dar traita şi nu consumată în sofisme sterile adiacente unor proiecţii cu totul depărtate de realitate frizând laboratorul. În această realitate iubirea este caldă, câteodată prea fierbinte, imprevizibilă până la pericol, neaşteptat trăită prin clipă, poate dureroasă nu de puţine ori, dar atât de frumoasă tocmai pentru că este aşa, fără nicio artă care să o reprime prin înfăţişări care doar o intermediază în cel mai bun caz. Acum îmi amintesc de un scurt articol de prin anii '90 al lui Adrian Pleşu. Era vorba de un panseu despre dreptul de a fi trist (articol pe care, vai, nu l-am mai regăsit). Zicea Dl. Pleşu atunci că ar trebui să avem dreptul de a fi trişti fără a fi întrebaţi de nimeni de ce. Mă intreb, n-ar trebui oare şi să iubim fără să fie mereu cineva care să ne spună cum să o facem? Într-o lume în care mereu cineva vrea să ne înveţe ba cum sa avem succes, ba cum să fim şefi, cu cine sa fim prieteni, cum sa le „citim” celorlalţi gândurile şi personalitatea, ba chiar cu să ne alegem soţul/soţia ne poate rămâne măcar libertatea de a iubi simplu, natural, fară adiacenţe de prisos. Stiţi ce e mai bun decât această artă, această iubirea ideală? Vă spun eu acum: iubirea reală.
